Unul dintre ei

 

Făuritorul de vise la el însuşi a venit,
Onorabil din lumina sângelui,
Crunt în frumuseţea lui.
Neadormit de umbre, stâncă albastră de iluzii,
Niciodată obosit de luptă şi de visu-i preschimbat,
Se regăseşte în ochii oamenilor
Şi în dupămesele triste de duminică.
Întinde palmele goale şi nu vrea decât a da,
Nu are decat marea nebună în faţă,
Rătăcirea minunată, pribegia fantastică.
Nu are decât zâne
şi un soare ce ne sărută,
La apus de poartă, ne cântă de nesfârşit,
De năruirea nemuririi
În minunea care se petrece.

Avânt

 

Ţine palmele căuş,
Să-ţi torn câtă bunătate
Am putut să adun din
Amintirea primei zile de grădiniţă,
Din valuri de praf în lumina soarelui,
Din mere zbârcite şi dulci,
Adunate într-o dimineaţă de toamnă
Dintr-o curte modestă şi linistită.

Să mergem pe câmpul întins înspre munţi,
Lăsînd linia oraşului în spate,
Şi pe cei care trec nevăzuţi pe deasupra.
Să numărăm păpădiile ce ajung între vânturi
Şi stelele ce vor să vină,
Să mergem să clădim totul pe creasta
Primului val.

Dupamasă, cu soarele la colţ

 

Copilul acela, liber în jocul lui,
Liber în negura complotului
Celor mai mari.
Tu, cel readus pe pământ,
Îndură toate suferinţele,
Treci peste falsele frustrări
pentru o clipă de adevărată
Bucurie.
Astăzi soarele, e iar acolo după colţ,
Şi sunt unul dintre aceia
care nu au de mers niciunde
Şi ar putea doar să asculte.
Cred că merită să te lupţi
Iar şi iar pentru roadele bătrâneţii,
Dacă vei fi bogat în zâmbet,
Precum acel copil atunci.

Haiku ( unu )

Mere de toamnă,
Zbârcite si dulci,
În vechea curte.


Haiku ( doi )

Uit de nelinisti
Şi mă pudrează ploaia.
Oameni - tot felul.

Haiku ( trei )

Curăţă sufletul
Şi deşertul va inflori
Sub pasul tău.


Haiku ( patru )

Acum -
Sigiliul Lunii
completează cerul.

Haiku ( cinci )

Pentru o clipă
mi-a furat privirea,
Micul fluture.

 

Haiku ( şase )

Pui de pescăruş.
I-am lăsat în urmă,
Pierduţi în ciulini.

Un simplu îndemn

 

Ştii ce e acolo sus -
Stelele, smerite.
Ia-le cu o mână
Şi împarte-le.

Oferă mâinile pline
Şi se vor umple,
Uită acum de răutate si suferinţă,
Şi iată, vei trăi.

Un dans tăcut

 

O – ho – ho !
Îmi vine să cânt, imi vine să strig,
Îmi vine s-alerg.
Tristeţea inimii s-o iau
Şi să ridic castelele de stralucire.

Aş vrea, în iarna care va veni,
Când ninge prima dată ca-n poveşti.
Să-mpart cu tine din umbra fulgilor de nea.

Găsirea unei Căutări

 

Stelele stau
În vârful firelor de iarbă,
Iar vântul trece-n fugă
printre ele, dans tăcut.
Stele sunt iar,
În vârful paşilor noştri.
Şi vântul înconjoară dealurile
peste care-am merge.
Şi sunt toate culorile
În inima stelelor unde şade viitorul,
Iar vantul de ne-ar da credinţă,
Am fi asemenea lor.

Noi suntem căutarea luminii,
Cea mai târzie literă.

Să te dai

 

Pentru un fluture, cerul e prea mare,
merge din floare în floare, visând.
E de necuprins pentru pasărea mică și tristă
ce se învelește și se ascunde în cuib.
Sunt lacrimi aici, nu litere,
plânsul nu-i exprimabil, oamenii uită și iarăși râd,
îmi trec mâna peste față să simt
de ce-am îmbătrânit și învățat din multele greșeli,
de ce mi-am făcut zâmbetele inutile și fără de ecou,
pe când puteam la fel de bine să le las,
să umple și s-ajungă la o altă inimă.

Singur m-am însingurat,
mi-am tăiat crengile și m-am ciuntit,
iată - stă acum primăvara să vină,
mi-am înghițit vanitățile și multele orgolii ipocrite,
m-am arătat slab și fără de noblețea omenească,
ce se revărsa din mine la vârstele minunate,
când vremurile tinereții nu conteneau să promită.
Acum, un gol ce se revarsă, mă uit după adâncul cel mai de jos,
Doar doar,
Doar as putea să am treapta de pe care
să încep a urca.
Am drămuit totul prostește, chiar și visele,
nu am trăit decât incomplet, în goană, clipe și ani,
și ce-i dacă am ajuns la un plâns sincer,
daca părăsirea și abandonul pe care îl simt acum
sunt genuine și reale prin durere?

Am crezut că visele așteaptă și castelele părăginite dar verzi
vor continua să se înalțe în minte
și dacă sufletul bântuie prin ele doar pe jumătate,
m-am mințit cum că veverițele și aricii și pisicile și câinii
se vor juca cu copiii și cu iubita,
cum că porțile de lemn vechi vor sta tot înalte,
gardul se va clădi singur și trainic în umbra pinilor,
noi vom înflori înăuntru, vajnic și preaferice vis,
om ce vrea o poveste dăinuitoare și străveche.
M-am înșelat în lipsa unei acțiuni constante, binefăcătoare
și mi-am furat minunile și trainic n-am reușit a fi.
Mi se pare acum că sunt mașină printre oameni, visând la suflet,
iar timpul ce va veni tot mai mult și mai repede pe aceasta insulă de metal
nu îmi spune nimic și îmi e perfect și inutil,
oare ce mai crește peste metal și în câte secole
rugina se contopește cu mușchiul bogat și arămiu în toamnă?

Nu pot să culeg o frunză sau să urmăresc pe cer o pasăre
fără durerea din piept, stomac și cap,
invizibile toate până nu dor,
nu-mi doresc să închin paharul de vin cu prietenii
ori să mă pierd în fanteziile altora,
chiar și rândurile acestea sunt știute a fi numai strigăt
și tânguire de la început la final, legate toate
de speranța așteptării și de acel mai bine pe care se pare că-l pierd
din nou între nori și chipul meu din oglindă,
o față lipsită de puritatea cerului liber,
o frunte nedescrețită de copil, tânjind după muzica lui proprie.
Nu pot sa mă rog, dar nici să strig,
poveștile ce le tot ascult sunt false și nu mă mai poartă,
unde m-ar putea duce când în mine se-ntâmplă o rupere?
Cineva spunea că prin răni simțim și suntem mai mult,
dar poarta deschisă înspre nimic
nu mi se pare înălțare,
și am citit că înălțarea-i odihnă,
dar că omul nu are liniște pe pământ,
că printre oameni ori te schimbi în propriul înger sau demon,
sau poate devii omul tău sau omul altcuiva.
Aș vrea să fiu omul altcuiva.

Acum.
În prezentul în care mi-am risipit comorile
și mi-am îngropat șansele și năzuințele,
singur m-am învățat să fiu trist și abătut
și să am încăpătânarea de a-mi susura la ureche că nu înțeleg viața,
si cum atunci să mă fi bucurat, liber,
de suflul ei, pe care nu l-am cerut dar iată că l-am primit,
care mă cerne acum dintre epuizare și suspine.
Si niciodată o resemnare, și mi se spune să fiu luptător
și să am curajul de a sta pe propriile picioare
chiar de-acestea nu mă duc niciunde,
să nu mă fac ghem călduț, animăluț așteptând salvarea sau revelația,
chiar de sunt insulă în ocean pustiu
și orizont fără de păsări și scară pe dinauntru.
Unde urc și cobor, urc și cobor,
mișcându-mă de la odată - la niciodată,
respirând dual, între prea devreme și mult prea târziu,
căutând sufletul în care rareori cred, roșind cu obrajii,
mijind cu sfiala și timiditatea unui sentiment real, neprefăcut.
De scriem versuri ori cântece, dacă ne pierdem în viziuni și imagini,
facem asta ca să nu râdem sau să nu suferim
mai puternic și mai autentic și mai în viața și în lume,
e răspunsul nostru la ceva pierdut și ne-exprimat,
Când găsim - trăim !

Numai când trăim vedem calea fără să o vedem, trăind-o,
precum se joacă în praful verii copiii,
cu sinceritate și abandon.
Vedeți aici o dimineață din viața unui om,
scris ce ascunde nădejde, ochi ce vor să vadă, să râdă
și să mângâie din nou.
Aici se concentrează timpul în vârful unui strigăt,
aici încap durerile toate, deși ele mai vin, tot vin,
aici se întâlnesc oamenii toți, ca după moarte,
aici ți se spune, că de există suflet
nu poate fi decât nemuritor,
și că - da, străzile au capăt, dar e același pentru toate,
că fiecare își găsește acea fericire pe gratis, pentru toată lumea,
aici sunt camere fără colțuri și cresc într-una
ore fără timp și inimi noi se întâlnesc,
aici e bine, căci e aproape de suflet,
acel bine ce nu trebuie definit sau cumva explicat
nicicui,
oricum, ar fi cineva să nu-l poată înțelege?
Da, aici ne arătăm tot adevărul unul altuia
și nu mai avem nevoie de vise, trăindu-le,
astfel nu mai sunt zile și nopți, scări de urcat și coborât,
doar legături și pânze nesfârșite de lumină.
Bătrânii își văd fețele copilărești,
n-au fost vreodată pe malul morții,
ori singuri ori degeaba.

Aș vrea să fiu determinarea rugăciunii inimii,
unitatea ființei, minunăția traiului împreună,
să sar înspre vorbele ochilor,
limbajul fiecărui deget mic ce-arată soarele și luna.
Să beau apă limpede fără vre-o grija,
să-mi trăiesc anii între părinți și copii,
de la capăt, de la capăt din nou,
cu câmpul de luptă un nor și ochii pe cer,
acel cer pe care omul l-a văzut dintotdeauna, curgând pe dinăuntru.
Îmi doresc gingășie, respect adevărat, demnitate și curaj,
răspund deja - și-aș vrea s-aud cum mă chemi.
Unde este treapta de jos și cerul necuprins,
oglindind pentru om,
dorul zborului din el?
Mă locuiește propriul suflet, de care să am grijă?
Îmi sunt lacrimile sincere, risipă de frumos?
Și mintea primăvară -
și dorul dor?
Pot dărui, mă pot primi?

Tu,
ce spui?

Niciodată

 

Nu poţi s-o uiţi
cum ai uita o piatră.
Nu poţi s-o uiţi
cum ai călca o frunză scorojită sub picior.
Şi fiecare fir de păr dacă l-ai smulge
şi ai lega cu lacrimi
şi ai întinde-o mare a durerii,

Nu ai putea s-o uiţi.

Noi doi

 

Noi doi
suntem stelele una câte una,
Coama indienilor în vânt,
La fel cum frunzele moi
din strada mea.
De ne întindem braţele
cuprindem marea toată
şi săltînd,
Nori lăsăm să zboare-n jos,
Cuvinte, cu vânt.
Noi doi...

Ne iubim.

Cei mai mari îndrăgostiţi

 

Cei mai mari îndrăgostiţi
au murit între copaci,
Cu pumnul ridicat spre întuneric.

De deasupra aceloraşi stele,
Pe acelaşi pământ,
Braţele ei totdeauna braţele lui.
Îşi citeau pe frunte cu privirea,
Erau suflet unul altuia.

Lasă-mă să fiu soţul tău,
Spuse ea.
Lasă-mă să fiu soţia ta,
Spuse el.
Să fiu oţelit de vremea
de departe de tine, zise ea,
Să fiu moartă în aceeaşi
dimineaţă cu tine, zise el.

Cei doi aveau rănile la vedere,
Pe ochi, când se scăpau din privire.
Ei aveau abisuri între degete
şi în porii pielii,
Dar munţi de aripi în atingerea iernii.
Între ei nu exista.
Buzele lor aparţineau lutului,
Bolta le ţinea ochii liberi.

Ne vom pierde de frunze,
De licurici mărunţi,
De ape, de cai şi de văi,
Surâse ea.
El îi cântă fără distanţă,
El alergă fără despărţire,
Trase pătura de iarbă peste ape-
Şi ea în el stătea la fereastră,
Cântînd la ninsori.

Au rupt timpul, frunză de cort,
Veşnicia în beznă au ascuns-o
şi în văi de ape şi de cai
şi dacă se îmbrăţişau
se aurea cerul,
Se arginta noaptea.

Cei mai mari îndrăgostiţi
au murit între copaci,
Cu pumnul ridicat spre întuneric.
Ei au murit departe de lumină,
Departe unul de altul,
Dar cel mai frumos ar fi să spunem
că erau împreună.

A spune

 

Vrei să-mi ţii ochii deschişi,
Vrei să te încălzeşti la sângele meu,
Când mor?
Vreau să vă spun un lucru,
Ar trebui ca morţii
să se ţină de mână sub pământ
şi copacii de mână în lanţuri de vânt;
Ar trebui atunci când moare un om
să-l dezgropăm pe altul şi
să aşezăm mâna caldă încă
în cea putredă, pe os sau vierme,
Ar trebui să le ţinem degetele între ele
şi dacă din cel mort dezgropăm doar mâna,
Şi dacă din cel abia murit îngropăm doar mâna.
Nu contează dacă au sau nu sclipiri pe degete,
Dacă suferă de grăsime sau de albeaţă,
Dacă s-au înecat sau au mâna tăiată de furt-
Şi dacă dezgropăm cimitirul îi vom îngropa aşa,
Mână în mână.

Să ştii,
Trebuie să se facă ceva când moare un om.
Trebuie altceva decât să adunăm
de pe stradă copaci şi să-i scuturăm peste ei,
Altceva decât rugurile arse,
Altceva decât rugăciunile arse,
Trebuie să fie sfidarea iubirii noastre de om,
Trebuie să le ţinem ochii deschişi,
Trebuie să-i încălzim la sângele nostru
când mor,
Trebuie să-i ţinem de mână,

Sub pământ.

 

Albastru în picaj

 

Mi-a scăpat un minut şi s-a spart de geamul tău
când mă gândeam la tine.
Ce ţi-aş spune de-ai fi acum aici?
N-aş putea nimic să-ţi zic,
Doar că trupul meu urăşte pământul,
Soarele diform, luna albastră,
Dealurile ciuruite şi munţii absurzi,
Podeaua cea goală, şi-un hău tot căzînd,
Pe azi ce nu e sau pe când el era,
Pe şi ce era,
De de-ar fi fost ceva în ele le, stele-le, feliile de cer.
Şi astfel e-o seară de ploaie, la mine pe faţă,
Şi amintirea-ţi îmi mângâie părul,
Gura ta bea singură ceaiul-
Ce lucruri, ce neînţelesuri...
Şi tot aşa mai departe,
Mai capăt şi la mai noapte.

M-am gândit la tine
Dimineaţa, când îţi căutam lumina
să-mi cureţe camera;
La tine m-am gândit
şi scrisorile se scriau singure,
Se ploua singură ploaia,
Muzica se murea singură
când mă gândeam la tine,
Şi un minut mi-a scăpat si s-a spart de geamul tău.

 

Când ea va împlini douăzeci de ani

 

Am o noapte rouă-n sori,
Lacrimi lapte printre buze,
Frunze părăsesc în stele-
Nici un mâine-n ale mele.

Va să-mi pierd curând şi ochii,
Tot aştept să mă săruţi,
Uiţi şi nici nu ştii ce uiţi
în copacii cei pierduţi.

Cerne iarăşi nesfârşit si negru,
Cred că vieţi te-aş aştepta şi
aceleaşi inimi s-ar usca în oameni,
Albele tristeţi din nimeni.

Fata mea printre copacii aurii,
Cu noaptea cea cu plete de zăpadă,
Fără să mă vadă, din frunze dispare,
Poveste peste mare, stea şi sare.

Şi dacă vântul ar face uitare
şi noaptea de ieri mi-ar spune
că minune, că vis, că albastru deschis,
Nu ai fugi la mine în abis.

Lungi sunt orele de mâine,
Nu vreau sânge că plânge,
Febra-mi frânge iarna-n două,
Ştiţi povestea, plouă, plouă.

Soare mort la mine-n palmă,
Buze aspre-n lapte cald,
Cu mult fald tristeţe-n stele-
Nici un mâine-n ale mele.

 

Pentru noi

 

Ce vis ciudat. Eram cu tine ieri
şi doar cu visul azi adorm mereu.
Sunt fără lună, fără noaptea grea de nori
şi doar din paşii mei mai ştiu că-s eu.

Lalelele de gheaţă. Eu inima imi pun pe ele
şi noaptea o desfac, trecînd prin fulgi de nea,
Surîd, inspir din vânt secundele acele
pe care le-am furat din mâna ta-n a mea.

La-al lumii capăt, eu toate florile le voi culege
să-ti luminez cu ele ochii, iar vis sau noapte, zi ori ploi,
De-ar fi să-ncerce sa oprească, să dezlege
din şoapte una, una doar, voi face stele pentru noi.

 

O noapte dintre nopţi

 

Eu ştiu
că liniştea pe care am gasit-o-n cearcăne
n-a fost acea definitivă.
Nu am dorinţă de-a mai fi
aici sau acolo, de a te pierde
sau a te câştiga.
Nu mai am nimic de spus,
Nici o îndoire de un braţ, ori presupusă
înclinare de deget sau sprânceană
nu vrea să fie mai nimic.
Albul ochilor mei, înfricoşător,
Pupila mea neagră, înfricoşătoare-
Cred că se leagănă bine cu noaptea,
Fiecare pe ficare pe fiecare,
Cu câinii, şi zgomotul, cu liniştea,
Cu tot ce nu e acolo de fapt
şi pentru mine niciunde.
Mă scol şi nu îmi mai folosesc ochii-
Ce lume-i în jur să o văd?
Dacă rostesc sau pasul îl dezleg,
O fac să simt că am un timp
al meu.
Te mai iubesc eu încă
şi tot eu încă simt
cum răsucesc sau trag de o petală
sau scol un strop de apă
pe puntea unui lac
şi jar de soare, alb întind în faţă
când rar şi rar
eu pletele îmi pieptăn...
Dar cine-mi spune că mai văd oglinda-
Sau chip de om de dimineaţă?
Din obişnuinţă doar?
Nu văd măcar nici din ce cred,
Simt însă,
Simt.
Să mă întreb, să cercetez, sau
huruit s-adaug unei miloase îndoieli
ce-n cuget s-ar desface-n mii de lucruri?
Să iau apoi din ele, palate să scufund,
Să-mi fiu regat şi sclav, din pălărie
pe cuier, pantof pe-alee să mă plimb,
Iar din stăpân, prea-obosit la orologiu,
Să plec, drept şarpe, miros al său, să mă
întind pe stradă,
Cruţîndu-mă
de o iluzie sau de-o alta?
Mai bine liber decât mort.
La margine de lume-o alta.
Ea-i gata. Pregătită.
Aşteaptă.
Lăsaţi-vă nimicul care sunteţi jos,
Luptaţi de vreţi nimic să fiţi,
Să nu aveţi gură sau gând sau os
pentru ceva din voi.
Iar când sfârşiţi,
Să nu vă veţi fi vrut vreodată
în mulţumiri, compătimiri sau siropoase
maimuţăreli de gaiţe,
Sau alte-absurde şi sinucigaşe specii,
Cu corp teşit şi înţelegere tacită!
Cărbune fiţi şi luptă!
Sunt trist ca noaptea.
Ştiu că o noapte e mai tristă
decât oricare zi prea-tristă,
Ştiu că noaptea ploaia se aude
mai mult decât se vede-n zi.
Ştiu că noaptea e mai tristă,
Căci ies eu cu ochii mei cei albi,
Din care m-am pierdut,
Să lupt şi să iubesc.

 

Din când în când

 

Când mă voi înmormânta în văzduh?
Când voi plânge deasupra lalelelor cele negre?
Când voi fi două păsări pe un cer?
Când nu voi auzi de unul singur?
Când nu mai voi bate vântul?
Când îmi voi închide buzele vorbind?
Poate că mâine,
Îmi voi închide buzele vorbind, când
nu mai voi bate vântul, când
nu voi auzi de unul singur, când
voi fi două păsări pe un cer, când
voi plânge deasupra lalelelor cele negre, când
mă voi înmormânta în văzduh.

 

Ce pot să spun?

 

Adevăraţii regi sunt cei nevinovaţi,
Acei-al căror drum sunt ei,
Nepătaţi, Nestrămutaţi.
Nu-mi şoptiţi de eroi şi istorie,
De oameni atât de mari încât
nu-s înghiţiţi decât de-un nor
şi-un mit...
În mii de ani.
Oamenii-aceia se-apleacă în a fost odată,
Oamenii
ce-acum trăiesc, doar ei vor fi uitaţi
şi niciodată amintiţi,
În Niciodată.

Vreau să-ţi povestesc ceva,
În mijlocul pământului,
Niciodată n-a fost să stea
un om.
În miezul pământului e-un mijloc de soare
ce ar da aripi retinei tale,
Scăldare în lumini a cerului,
Repetată ardere a ochilor, ardere
a ochilor,
Recentă, nepieritoare-ntipărire
a tot ce-i viu în tine.

Departe

 

Cu cât avem mai multe
salbe de stele albe
pe bolta negurii negre,
Cu-atât privirea se pierde
în golul promiţător de moarte,
Cu-atât ne pare mai departe
despărţirea apropiată.
Şi, jos, în neştire plângem,
Neluaţi în seamă de ruptura orizontului,
Ignoraţi de stelele calde
ce găsesc pământul gol,
În despărţire, departe.

 

Viaţa şi moartea unei iubiri

 

A trecut prin mine moartea şi m-a umplut cu fire de iarbă.
De aceea vin la mine insecte şi păsări,
Animalele sălbatice şi liniştite,
Şi peste mine îşi întinde omul pătura tremurătoare.
Şi când iarba creşte prea mare şi înserarea vine
şi stropii de rouă îşi pierd din lumine,
Atunci coseşte moartea pe cei întinşi în iarba mea.
Leproşii mor în iarba-naltă, şi sfinţii mor,
Durerea în pământ mă sădeşte-înălţător.
Şi tot ce am e verde dureros şi crud,
Şi morţii vii ce iarba cum creşte aud.
Sedimentar iar curge câte-o apă-n subteran,
Sfâşietor vâsleşte moartea, în marea de mărgean.

Moartea a intrat în mine şi m-a golit de suflet.
Şi se adună de atunci suferinţa grea şi râncedă,
În timp, a-nvăţat mucegaiul dureros în mine să se-ntindă.
De aceea vine la mine pe cer nemilos iubirea,
Vâslind pe mări de haos, cu vâslele din lacrimi
şi ochi de abanos în mascota corabiei de os.
Şi moare timpul în Dumnezeul gol de infinit,
Templul îşi coboară frânt coloanele,
Când tot ce ai tună în tine şi zboară luminos,
Cântă glorios când stelele răspund din zidurile tale,
Cu porţi de viaţă, se smulg atâtea balamale.
Aici era întrebare şi răspuns la problemele firii,
Şi iubire a fost, fără rost în oceanul nemuririi.
A fost un gol de moarte, înserare spre viaţă,
Era un univers de ochi, purtând în stele a ta faţă.

Că pot acum să scriu, deduci că moartea pe mine mă amână.
Nu mă mai cunosc cum m-aş fi cunoscut în viaţă,
De-aceea mă exprim atât de slut şi de încet,
Dezamăgit sinistru de propriul meu înec.
E prea târziu să tai lumina în fire de iarbă sau de păr
şi să-ţi fac ochii fructele cerului, frunza pomului măr.
Adun gândacii negri în găleţi pictate de regrete,
Îmi pun chipul în antica galerie de portrete,
Un întuneric de care nimănui nu-i pasă, şi totul,
Acest tot final ce sfârşit nu îşi găseşte,
Mă-ndrumă atunci când simt alunecarea inspre chipul tău,
Să strig sufletului tău cu sufletul meu umbrit, că îl iubeşte.
Suntem un tot diferit, şi vom fi un tot unitar,
Dar mă întind înverzind în iarba iubirii mele,

Printre moartea ce coseşte stropii de stele.

 

Neantul împreună

 

Nu mai pot să simt că am două mâini,
Proprii mei ochi mă supără văzînd.
Mă miră că pot deosebi apropierea de depărtare,
Apa cea dulce de izvoare amare.
Mi-e visul război şi viaţa reverie uscată,
Am dărâmat demiurgul şi soţia-i beată.
E spaţiu cuprins în ochii tăi, şi spaţiul desparte privirea de clipă,
Să fac prea mult zgomot nu vreau,
Frunză uşoară să cad,
În covor de risipă.
Sunt mut, şi mă întreb cum mai exist încă,
Spunând de-atâtea ori că te iubesc, zdrobind
libertatea impusă, de stâncă.
Aş vrea viaţă de frunză să trăiesc,
Adică ofilire - moarte - zbor.
Şi tumult vijelios, amarnic vifor.
Un copil, halucinînd în lumea-nmugurată să fiu,
Cu rădăcini şi trunchi, cu mamă statică şi tată viu,
Partea-ntunecată umbră să ţină,
Cu fructele-n flori închise,
Voi presăra-n pământ lumină.
Îmi prind unghiile de valuri transparente,
Mă dezbrac de organe şi de ornamente:
De faţă, de minte, de sufletul meu,
De sufletul primar şi nătărău.
Tai ultima oară în sânge păcatul de a fi,
Să te urmez eu vreau, să vii cu mine,
Pierduţi de morţi, de vii.

 

Fulger

 

Te iau şi te arunc în soare, pe tine, magie ce moare.
Vraja e timpul ce ne-aduce furia şi fapta,
Vino cu mine pe drumul ce nu ştie stânga sau dreapta.
În praful sceptrului puterii, în existenţa decadentă,
Să plecăm tineri iubiţi, să ne simţim în moartea lentă.

Să nu mai omori florile din deşertul auriu,
Copacul moare, steaua pleacă, pământu-i orb,
Şi tu, şi eu – suntem viermi, pata dintr-o pană de corb.
Ai să zici că poţi, că vrei, îmi vei spune… ştiu:
Dar şi eu am fost, dar am putut şi eu, chiar am văzut…
Îţi voi spune: da, ne-ntoarcem unde nu am fost vreodată,
De pe pământul pe care n-am fost niciodată.

Ţine-mi mâna – care mână? – părul meu – laleaua neagră,
Acestea sunt doar amintiri ce-acum vor să se şteargă.
Hai cu mine, vin cu tine, unde, domnul meu?
Şi stele să nu mai omorîm cu întrebări
şi trupurile s-aruncăm în flăcări.
Dar eu, dar eu? Vei întreba mereu,
Şi ca şi mine, iubiţi tineri,
Nu vom întineri mereu.

Pe cerc se-nvârte limba de copac,
Cuvântul de sfârşit din neguri dă atac.
Eu sunt aici, aici vezi tu moartea, aici vezi tu frica?
Suntem doar noi şi nimicul, aşa că nu fi nimica.
Dumnezeu e după nori universali, spune-mi
Că e totul gol, că totul pleacă, nu fi nimeni!

Să nu mai omori, că n-ai ce tăinui.
Bătaia cea din urmă a fost prima,
Tu mi-ai fost moartea mea, stăpâna,
Tu eşti viaţa mea ce tinde a muri.

Sunt unul, singur şi acesta, şi de-am fi doi,
Ar veni printre stele fulgerul albastru,
În pământ ne-ar îngropa, iar acest astru
s-ar învârti avându-ne-n adânc pe noi.
Nisipul din clepsidră ar aluneca,
Bătrâni sau tineri ne-am pleca,
Şi am pleca în iarnă, şi am pleca apoi,
Iubiţii tineri, iubiţi bătrâni,
Pe viaţă-am fost stăpâni-

Şi moartea pe noi doi.

 

Stele înspre Stele

 

Eu fără eu-
Strop cu strop, picătură…, picătură…, plânge fiinţa iubitoare,
Totul cade – roşu, negru, argintiu,
Şi culori şi muzici, cântă-obscur.
Vino-aici, celulă din celulă, apă în gheaţă,
Moarte pentru moarte, viaţă pentru viaţă.
Cad ploile, cad ploile, ploile cad,
Negru fad, alb fad, fad decad.
Rotire, cădere, retragere în cosmos,
Luminat negru frumos, alb conturat.
Câmpie verde – deşert străveziu,
Şi palid vânt – nu voi fi
Nimica şi stele, oameni şi umbrele,
Întorc capul dormind, şi zbor,
Mor, nu mor,
Zi de zi, noapte după noapte,
Moarte peste moarte,
Picătură, picătură, strop cu strop,
Fiinţa desparte parte de parte, fulg de fulg,
Şirag, …şirag în cerul albastru şi greu,
Stea înspre stea şi eu înspre eu.
Eu înspre eu şi stea înspre stea,
Greu şi albastru cerul în şirag…, şirag,
Fulg de fulg, parte de parte desparte fiinţa,
Strop cu strop, picătură, picătură,
Moarte peste moarte,
Noapte după noapte, zi de zi,
Mor, nu mor,
Zbor, şi dormind, capul întorc,
Umbrele şi oameni, stele şi nimica
Fi voi nu – vânt palid şi
Străveziu deşert – verde câmpie.
Conturat alb, frumos negru luminat,
Cosmos în retragere, cădere, rotire.
Decad fad, fad alb, fad negru,
Cad ploile, ploile cad, ploile cad.
Viaţă pentru viaţă, moarte pentru moarte,
Gheaţă în apă, celulă din celulă, aici-vino,
Obscur-cântă, muzici şi culori şi
Argintiu, negru, roşu, cade totul,
Iubitoare fiinţa plânge, …picătură, …picătură, strop cu strop-
Eu fără eu

 

Atât de mult

 

Cerul întreg, cuprins de lumină,
Stă stea lângă stea,
Acolo, între atâtea vieţi,
Moare întunecimea mea.

Întreaga boltă, de negură suptă,
Gol lângă gol înghiţea,
Niciunde, printre oricâte morţi,
Nu se afla lumina mea.

Şi iată astăzi zi,
Şi uite mâine noapte,
Dar de milenii nu orbii

lumina mea în moarte.

 

Întotdeauna astăzi

Ar trebui,
Atunci când îmi smulg cojile de pe buze,
Să le fac hârtie,
Să scuip apoi cu sânge,
În semn de poezie.

Ar trebui,
Atunci când sunt
Eu, îmi, mi, a mea, al meu, pe mine – eu…
Să fiu
Tu, îţi, ţi, a ta, al tău, pe tine… tu…
Tu! – eu nu.
Şi când sunt
Voi, vă, ale voastre, pe voi – voi!
Să plâng ar trebui,
Nu să fierb în punctul din punct,
Să nu ard prins în linia orizontului defunct,
Pierdut între stele,
Să nu strig, să nu stau

între noi.

 

Transcendenţă

 

Odată a venit la mine Bătrânul
şi barba falsă aruncând-o înspre vulturii golaşi,
Îmi zise: te recunoşti în mine,
Şi-n unda râului
ce curge prin spărturi, printre fărâme
pe care strămoşi ai mei, păroşi ca mine,
Au adâncit-o sus pe boltă?
Şi i-am zis: nu, bătrâne,
De ce-adânceşti misterul, şi-n sărut
de ce retezi aripi de fluturi?
Cerul de ce nu mi-l laşi neted şi închis,
Să-mi îngroape fiarele şi teama?
Dar a plecat bătrânul
şi cerul sângeră şi până azi,
Din rana de pe unde am ieşit.
Şi mi-a crescut şi mie toamnă
pe bărbie, pe cap şi pe braţe,
Atâta toamnă, umedă şi ruginită,
Că negru am fost când tocmai
noaptea a venit.
Mi-am scos sufletul să-mi tai şi eu
un loc al meu,
Subt locul din care cerul
îmi lumina copiii nenăscuţi.

 

Departe de mine

 

E totul nevăzut de lume,
În parcul pustiu şi târziu, aşezat la pământ.
Din prunii de pe morminte să culegem prune,
Muşcând din sufletele morţilor fără cuvânt.
Pe banca părăsită zace un trup nemişcător
şi hăul e gura sa dreaptă şi stângă,
Sunt dinţi de-ntuneric în sus şi în jos,
Sufletul deja chircit să-l strângă.
Şi trupul se întunecă mereu,
Cu oasele albe atârnînd lemnul greu.
El nu spunea cuvinte, doar carnea îi vorbea,
Şi-n ochii de mărgea ciobise sticla goală,
Afumată de boală.
Trunchi mare şi cârn,
Din glob coborau aţe veştejite, strâmbe,
Şi sprijinit în coate scălâmbe, pe cuie şi smoală,
Cu braţul strivit de un coş de gunoi,
Pe când copacii se-ncurcă în crengi, lungi şi goi.
Plouă cu pietre, urlă cu stânci şi cu rune,
O mare de pământ se-arată pe cer,
Cu stelele spume.
Aruncă cu pietre din norii de piatră,
Ziduri de cuarţ strivesc alte ziduri,
Pietre de moară, negrele riduri.
Toarnă cu pietre, cu bolovani statici şi orbi,
Scâncesc frunzele pe ramuri,
Mormane de pene aşteaptă păsări ne-ntoarse…
Dar numai corbii duc negrele flamuri
şi din atâtea pietre arse,
Ce crapă scânteind pe solul ce-i inima,
Nimeni putere n-are, nici timp,
Să-ntrebe cine-a aruncat cu prima.
“Sunt învelit în palton - se tânguie bătrânul-
Mumie, cocon de carne flămândă,
Materie curgândă, materie curgândă.
Sunt crisalidă oarbă, parcă numai ieri
poftele cărnii veneau să mă soarbă,
Parcă numai ieri aveam aripi
ce mă purtau din poartă-n poartă.
Ah! Pentru voi am să prind fiece piatră
şi-i voi smulge aripile să le ţin.
Pentru voi aş rupe lumina de pe sol,
O voi culege din apa ce se unduie în rostogol.
Voi mânca lumină, o voi arde în celule,
Am să respir lumină, am s-o respir,
Şi obosit de mine, tot lumină-am să transpir.
Am să expir lumină,
Voi prinde ochii peştilor şi-i voi priva de strălucire,
Din licurici voi scoate nemurire,
Iar minereul alburiu ce curge-n vânt,
Îl voi turna pe dinăuntru de cuvânt.
Lumină iau pomii, lumină ia lacul,
Şi voi fura lumină din porţi întunecate,
Toată, ea va fi în mine,
Din raze încă neaflate.
Caut lumina, o caut.
Căci aripile s-au iubit în ea,
Solzii translucizi s-au cununat în ea,
Râşii şi tigrii şi lupii feroce pot plânge,
Căci au făcut dragoste prin cioburi strălucind în sânge.
Prin frunze a curs dragoste,
Până şi stâncile s-au cioplit statui,
Sub ochiul de lumină.
Caut pâlpâire sub covorul de pietre,
Pe lună o caut, prin pâlcuri de comete,
O caut în gust şi miros, în sânge şi limfă,
În trupuri de Cerber şi nimfă.
Scaunele-nguste pe care-acuma staţi,
Covoare modelate, opace, pe unde voi vă aşezaţi,
Maşini, sticlind pe sub fereastra de ozon,
Lampa cu gaz, fumegînd, şi tubul strâmt cu neon,
Fluide, lichide, de gaz molecule sclipind în eter,
Sarea lucind pe o piele zbârcită şi ruptă,
Lumină pe cenuşa ochilor, din cearcăne suptă,
În toate totul în tot se iubeşte în ea,
Lumina astăzi doar a mea.
De unde atâta lumină învârtită lângă, în şi peste trupul meu,
Când doar întunecime ţin în ochi?
Ah, lumina! – îi spuneţi divină,
Dar eu sunt ars, şi fără vină.
Ziceţi că-i zi în deşartă femeie,
Podoabă sclipind pe buze de zeie,
Ah, lumina, vibraţie în glas şi gând,
Astupată de o mână de pământ.
O undă de suflet pierdută în zare,
Ah! Lumina! – în ea lumină nu are.
Sunt stins, fără aer ard, fără flacără,
Înnegrit mă întreb, segmentez, chestionez
întunericul plin.
Am avut antene – dar acum sunt tăiate,
Sunt plin de riduri, de pulbere şi jeg
şi praful din ploaie mi-e trupul întreg.
Nu-s demn de lumină,
Căci dragoste în ea n-am făcut eu.”
Iar trupul se-ntunecă din nou;
Şi trupul se întunecă mereu.

 

Momente

 

Am început să simt fulgere de lumină
cum se agită în inima mea.
A aruncat cineva cu bulgări din cer,
Din nou a ne vedea.
A cântat undeva un cor, pădurea să-l audă arămie,
Cerul neliniştit să-l ştie.
Uităm şi privim bolta sihastră,
Stele născându-se, legănând ochii noştri.
Căci foşneşte iarba prin pupile
şi-ţi sunt pământ şi pătură albastră,
Pasăre lângă urechea ta,
Legănînd minutele ce trec lângă zile.

 

Vântul se agaţă cu disperare de cer,
Să nu moară,
Stropi de vânt se zvântă pe pervaz,
Rândunici de vânt purtate îi adună.
Îmi ies stele din ochi,
Îmi creşte victimă o lună...

Supernovă în decembrie

 

Era sfârşit în decembrie, humos, alburiu pe dimineaţa de zi,
Rece şi aspră, troienită dimineaţă de zi.
Era pierdută şi strâmbă ora,
Scrântind pe poteca de paşi copacii pustii,
Mâncînd din potecă rugină de pe garduri pustii.

Fusese o noapte plăpândă, o noapte fugindă,
Laşă fusese, grăbind, uitată de rouă sau brumă.
Aprigă-avuse un gust de ţărână sărată,
De scoarţă crudă-mbucată
între umbre moi de rădăcini.

Erau cioburi de cu seară pe cer,
Adâncind cu o pană potecă-n eter,
Fluorescentă potecă, vârtelniţă-adâncă,
Un an de s-ar trece - trecu peste stâncă,
Şi om şi loc sub arc monolit adăstară,
Sub boltă amară şi clară - şi-avură
sărut vechi de zgură, din timp şi scursură.
Cometă trecuse - o mătură roată pe cerul de bube
ce sparte curgeau acru lapte
în Calea Lactee,
Printre înţurţurate hrube
ce-adăposteau apoase curcubee.

Era un cer de lemn, mocnind a urlet,
Cu aşchii incendiind trei sfinţi,
O boltă pietruită se clădea
şi soarele fugea, prin stropii de arginţi,
Argint cerşind durere-n ochiul viu,
Cer vişiniu.
Cerînd o jertfă, trasând cerc larg tremurător
în unde împlinite, infinite,
Nenumărând oprire, neţărmuind finire.

Era acum un an, decembrie, sau
acum poate mai mulţi.
Si plopii pleoape lungi aveau,
Poteci cu paşi mai mulţi.
Sălta rugina din noroi, se desprindea de ploaie,
În şanţuri strâmte şi adânci,
Din ceruri culegând, pe brânci,
Cu faţa-n jos stăteau doi oameni.

Fusese-un zbor mai lung, mai scurt,
Tocit de moarte şi tumult.
Poteca umedă, adâncă,
Va învârti puţin, mai mult,
Un ochi ce leagănă s-ajungă,
În altul încă.

Aperion

 

Sunt sânt.
Stea - stearină - stelământ.
Şi zilele-mi în mână le pre-plimb,
Pe lângă ore neaflate - nimb.
Şi nu vreau aer respirat să beau,
Şi astre neaflate, neprietene, mă-nconjurau.
Să cred încerc, zâmbesc, vestesc
neplânse lacrimi, aer neschimbat.
Cu iubita-mi sufocat,
În sărut să mă preschimb,
Aer nerespirat, nimb peste lacrimi,
Sunt sânt,
Cer de patimi,
Stea
Stearină
Stelământ.

Vis de demult

 

Pleacă, mamă!
Nu m-ai omorât o dată?
Ah! - erai materie ne-nfrânată.
Vis crud de răzbunare - de-aş fi măcar atât,
O fântână - pe sine stăpână,
Ce se îneacă de peştele
cu care o sufocă râul.
Ochiul meu cel drept,
Dus pe cer păleşte vioara
astrului-albastrului eter.
Ochiul meu cel stâng,
Lacrimi cu el strâng,
Însetate de armate,
Câini războinici - eroi falnici-
Luptă plugul cu pământul,
Taie părul mamei sfinte,
Scuipă zorile în cer,
Toate caută, Părinte.
Tot boceşte, tot ascunde,
Totul vrea să se trăiască.
Eu vreau să mă vreau. Să mă văd.
Să mă cred pe mine. În mână albine
crâncene rup piele - răsunet şi vaiet.
Venin.
Apă viermănoasă - preaplinul prea plin.
Sunt un port. Un costum. O mască
pe un copac aplecat înspre plângere.
Privindu-mă cu revoltă, înfocat întreb pe-un mort
abia murit, împiedicat în noaptea mocirloasă,
De nu vrea să sădească
o prună dezinvoltă.
De ce te înconjoară,
Duhuri rele,
Tată?
Dar tu, de ce blestemi înspre ele,
Boţ de carne degradată?
Iubito, aşa îţi spun astăzi,
Căci tu - ca şi toţi,
Eşti pielea copacilor, sângele apelor,
Ochii ierbii la deschiderea timpului,
Căci, tu,
Doar tu,
O, singură tu eşti pasărea
care cerul cunoaşte şi sărută
în timpul zborului,
Aprigului - vaierul - ah! Vaierul!
Obositorului.
Astăzi eşti femeie - pe fiecare deget ai aurora,
Vocea-ţi e gloria barbarului,
Din carul victoriei cerul săgetînd.

Mâine? Ieri?
Iubita mea cu tocuri,
Toceam eu paşi mărunţi
şi glasuri multe, toate rugăciuni,
Razele-mi găseau câmp de spice pe lângă pieptul tău,
În ele să se culce
o lume veche, dulce,
Ce-o întorceam mereu.

Se plimbă pe stradă puterea. Muşcă
din ploaie, acut.
Iau stâncile, picur credinţă,
Clădesc peste mine un scut.
O plagă, o copcă, o targă târzie
de frunze purtată pe-a toamnei frunte
şi-n tragedii antice - şi-n drame mai mărunte...
Răsuflă un nisip de-ngropăciune
şi aerul mai geme, mai irumpe la o vreme-
câte-un minut ce-mi e dator.
Risipit pe munte - Moise? Călător trece marea
ca şi pletele-mi cărunte - lungi ca toate flori lucioase
ce se-ntind să-ajungă zarea.
Ce seminţe sunt în mine?
Sterpe - ca şi falnicul copac
ce cu frunzele tot sună
al omizilor atac.
Aud voci. Te cred.
Mă gândesc la acei sori Parcă se pierde totul pe cer,
ce nu mai pot ţine cerul Căci vântul îmi suflă un gând-
pe piedestal de raze. Ce moare curând.
NOI NE IUBIM? LIHNIT SUNT AZI DE FOC.
NOI CREDEM, NOI PRIMIM? ŞI LUMEA-N MINE STĂ ÎN LOC.

Nimeni nu moare aici. Nimeni acum.
Visul meu e simplu,
E un drum.
Visul meu sunt eu,
Eu şi Tu.

Necredinţa îngerului căzut

 

Minunata mea,
Visez înspre tine într-atât,
Încât pânzele îmi suflu în oceanul
ce-mi umple pereţii şi înalţă tavanul.

Minunata mea minunată,
Visez la tine că nu mai ştiu îndată
că prima a fost prima dată, şi-n petală de înalt
prin nori de trandafiri în soare roşu salt.

Minunata cea singură minunată,
Floare eu cresc noaptea pe mormânt,
Din inimă mi-arunci soră şi frate,
Mamă şi tată,

Minunata mea minunată,
Lună şi soare le sluţesc, îndată cresc
o mie de sori şi o mie de luni,
Pe timpul sufletului meu, pradă la nebuni.

Minunata mea,
Oare tu visezi spre mine într-atât,
Încât pânzele ce-mi suflă pe oceanul
ce-mi umple pereţii şi înalţă tavanul
să mă poarte peste petală de înalt,
În roşu salt, din roşie floare,
Din inimă, peste frate şi soră,
Mamă şi tată, printre lună şi soare,
Să m-aleagă dintr-o mie de sori şi o mie de luni,
Să mă smulgă din timpul, pradă de nebuni?