Poate că trebuie să o iau de la sfârşit, cu un creion mic, şi să scriu pe genunchi, căci aceasta este o luptă pentru salvarea de suflet, e poate tot ce am. Ce nebunie, cuvintele mele sunt furate, de mult nu mai pot să scriu şi stau şi mă intreb de ce sunt obsedat de lumină, de ce o sabie trebuie sa fie luminoasă, căci lumina nu piere şi eu iarăşi trebuie să încep, în scris trebuie să descopăr iarăşi să iubesc, poate mi-a plecat atunci dragostea în cuvintele furate, îmi e linişte aşa şi se aude doar creionul, sunt doar eu aici şi simt că nu vreau să dezamăgesc suferinţa purtată de toţi străinii pe care i-am întâlnit vreodată, pervertindu-mi zilele, vreau să fiu iarăşi curat şi copil, e destul ca să scriu, nu o fac pentru a înfrumuseţa ceva, e doar parte din lupta pe care o duc.

Îmi dau însă seama că în Marele Joc scrisul nu mă poate salva, iar această vorbă a salvării nu se poate realiza decât prin adevărata iubire, faţă de care toate celălalte îşi pierd înţelesurile, mai bine spus nu mai au de unde să şi le însuşească. Aici am ajuns, iată, căci, copil fiind, am vrut cu toată inima mea să salvez lumea (si nu vreau să văd sprâncenele si glasurile ridicate a batjocură ori mirare în faţa acestui gest simplu – în care, de altfel, au mai fost părtaşi şi alţii în anii lor de paradis, după cum am aflat), iar acum nu sunt în stare nici măcar a mă salva pe mine(de mine însumi, probabil),deşi nu am abandonat încă lupta. Ciudat, dacă cineva vreodată va citi acestea, poate să creadă că a pus mâna pe un jurnal de război, pierdut undeva în linia întâi. O carte fără prefaţă şi fără sfârşit, o viaţă care nu îşi vede sensul decât între altele.

[...]

Poate că nu simplul fapt de a scrie sper să mă salveze, ci acela de a scrie adevărul. Poate că e lumea unui zâmbet amar cu câini paşnici, cu locurile în care se plimbau oameni nu demult, pline de maşini, o lume în care dacă în mână ai flori culese şi nu cumpărate din piaţă, aproape toţi oamenii se vor uita la tine cum treci. Îţi doresc ţie astăzi: să fii ce lupt eu să ajung, trăieşte regeşte, tu, ca propriul tău stăpân. Căci, îmi dau seama cu dez-amăgirea unui om încă tânăr, că într-o lume în care magia are statut de fulger, toţi nervii inutili şi toată supărarea, toată schimonosirea mizeră a moleculelor de apă din mine pentru mărunte măcinări dar şi ambiţii mai mari, e inutilă şi chiar dez-onorabilă.

Îmi dau seama că fiecare are nevoie de un profesor întru frumos, de un alt om, adică bătrânii trag aer în piept şi noi facem coadă la porţile timpului, în loc să hoinărim liberi pe străzi şi prin grădini. Ne înconjurăm de lucruri, prea puţin necesare, ne petrecem în gânduri cât mai comode şi ajungem să nu ne mai uităm decât atât de rar înspre norii ce zboară peste oraşe, prea timid filtrăm raza de soare între degete, acceptînd soarta iluzorie sărim în ritmul Marelui Joc, nu ne afundăm palmele peste urechi, am tăcea în mijlocul aglomeraţiei, orice, orice, orice, doar să nu ajungem aici. De fapt, asta mă doare. Sunt om, sau doar un demon ce nu poate a iubi? De o astfel de fiinţă ar vrea să fie numită om, doar atât are a face, doar atât. Zici că e o poezie mută, iubeşte, demone, iubeşte. Da, îmbată-te cu muzica magiei, fără să o ştii, treci peste graba morţii şi peste minciuna pierderii. Dacă e să ai tărie, aici e momentul să o arăţi. Singur să rezişti în furtună. Oare cât de onorabil rămâne să te tot plângi că nu poţi a fi precum un Blake? Că îţi e atât de greu atât de des, să fii liber să iubeşti câinii aceia paşnici şi ochii copiilor după care cauţi, diamante în intuneric, elixir pentru orice tristeţe, viaţa preaplină, de netăgăduit, mirare chiar şi pentru unul ca tine. Pentru oameni Dumnezeu e tot timpul departe şi doar sfinţii şi demonii I se pot ruga, sau au temeritatea şi dreptul de a se răzvrăti, cum oare, noi, cei căldicei, am avea gândul de a ne revolta, cât de egoişti am fi să cârtim? Dar mai bine îmi asum această stare decât să alunec în nepăsarea care mă înconjoară. Şi aflu că până la urmă tot adevărul ajung să îl rostesc şi să rănesc, ar fi fost mai bine să las dreapta soartă aşa şi să fiu constant, degeaba încerc prin cântec să adun în cameră licurici roiuri după apus, oare cum aş putea crede că vreodată aş reuşi prin minciună?

Un lucru am de făcut, încredere – dacă în mine niciodată, atunci de zece ori să o dau oricui – şi să merg înainte fără a aduna faptele bune şi rele în rezultate şi pedepse, caci e o jignire faţă de însuşi Marele Joc.

[...]

O dată am lăsat un om să mă înşele cu o mică sumă de bani, mai bine cad de fraier şi naiv decât să nu îl ajut pe acel unul, pe care mi-l scoate vântul în cale. Şi mi-am dat seama că până la urmă tot l-am ajutat, deşi altfel, însă doar astfel am putut eu să dau atunci celui care nu are. Ce mic sunt. Şi totuşi, universul mă ajută uneori. M-a lăsat o dată să salvez o libelulă într-un mic magazin de produse naturiste. Vânzătoarea se comporta precum un neîndemânatic luptător de sumo, încercând să o strivească cu un picior, ţânţar urias în ochii ei. Însă ea, cea verde şi cuminte, se aşeză pe un stand, aproape de mine. Încet, ca şi cum aş fi băut apă în timpul acesta, m-am apropiat şi am întins mâna, s-a aşezat pe degetul meu şi am lăsat-o afară, la doi paşi, în lumina ce intra deja pe uşă. A fost unul din cele mai fericite momente din lunile acelea. Şi un lucru important, dacă nu aţi înţeles până acum: m-am simţit viu, viu.

Trăieşte regeşte, iar când universul te lasă, nu ezita nici o data să fii tu – acele momente nu ţi le vei ierta pană la final. Ridic capul, şi în loc de cimentul măcinat de minte şi de vreme, vreau să gasesc nori.

[...]

Atât de mare este visul lumii iar eu tot la durerea mea mă gândesc. Universul îmi trimite frumoşi mesageri şi mă îndeamnă să fiu liber şi să râd, nu ştiu de ce îmi e teamă, aş vrea doar să iubesc şi să merg înainte, vălul de pe ochi să îl dau la o parte. Obosit de căutări, de hălăduială, de măcinat ciment în exasperare, vreau să fiu împlinit de propriul meu destin. Am acest moment în care îmi spun: în faţă nu e nimic, iar urechile umplute si ochii închişi nu mă fac decât să mă gândesc la oameni pe care îi cunosc, să alunec cu o literă pe secundă înspre o uşă ce tocmai se între-deschide. Hai cu mine, şi voi sta acolo, chiar dacă nu te pot iubi acum aşa cum meriţi, nu renuţa atât de uşor, ce sens mai are o sală de aşteptare dacă gaseşti trenul anulat şi nu poţi să te mai întorci înspre casă?

Una e pasărea în mijlocul cerului, unul e omul între scaunele goale. Inspirarea, mirarea, ambiţia, dez-amăgirea şi munca forţată, faţade de clădire, cântec ce stă între secole fuginde, ochi pali de mister, noii făuritori mişcă lumea şi izvorul nu îşi schimbă sensul, pierdere pe străzile din prezent, haos într-o minte neliniştită, de ce, obsesia, de a o lua de la început chiar şi de ai trăii veşnic, oare, ce va se sparge şi iată norocul, universul îţi dictează reţetă cu compensaţie, un suspin e gratis şi te mişcă mai departe, nu pot să stau decat cu spatele la marginea sanctuarului şi să spun că o să mai încerc şi o să mai revin, nedemn şi poate incapabil de un jurământ adevărat.

[...]

Am avut un vis de îngâdurare, cineva furase făuritorul de vise de la mine din casă, crezînd că e un tablou de preţ, dar îl purta pe stradă la vedere, în vârf de undiţă şi aruncat pe după spate, iar apoi, fiind uşor de prins, la investigaţiile ulterioare ale detectivului (ce purta pălărie, fireşte), se pare că avea acelaşi nume de familie ca şi al meu. Ştiu că eram îngrijorat de soarta făuritorului de vise, pană mi-am dat seama ca eu sunt şi hoţul cu pricina. Iar apoi visul se prefăcu în altul fără să-mi lase prea mult timp pentru întrebări, şi eram undeva pe o stradă pavată cu pietre de moară mari şi gălbui, cu tarabe din lemn şi pânză şi forfotă pe margine, aveam senzaţia că arata precum o stradă de demult dar pe care şi acum o poţi găsi, eram faţă în faţă cu un maestru magician, care fără grabă, dar imediat şi fără ezitare a aruncat un flux de lumină şi energie din toiagul lui ( şi totul semăna cu atmosfera unui joc vechi şi placut de aventură vazut sau nu undeva în faţa unui ecran şi amândoi aveam haine lungi, spre amuzamentul meu de acum), şi mi-a spus apoi, că acum, dacă l-am întâlnit, trebuia să fiu un maestru la randul meu. Şi am văzut că ţinea în mână o sabie( mai bine spus asta îi era semnificaţia obiectului din vis, căci arăta precum o pană de metal irizată, de dimensiunea unui hanger şi foarte lată, ale carei fire jucau în-continuu, dând impresia unei spirale dinamizate ce se strângea înspre vârf) şi că şi eu ţineam una asemenea, doar culorile difereau, precum cele ale robelor cu care eram îmbrăcaţi, cred că apoi m-am trezit curând, caci nu ţin minte să se fi intamplat altceva, doar cum atenţia mea era pe acea sabie. Am evitat să mă uit la „fauritorul de vise” de deasupra patului, printre gene. Era oare un alt ajutor sau îndemn pentru ziua de azi, alt sprijin pentru slăbiciunea mea tâmpită care îmi spunea: lasă ce spun alţii prin cărţi, destinul tău nu e special ales doar pentru că te-ai născut om, eşti doar un om oarecare, până la urmă.

[...]

Sunt străin de multe lucruri dar de frumuseţe nu sunt străin. Mi-am pus capul pe podeaua de muşchi,
întinsă cât două palme, şi m-am rugat simplu: Doamne, fă-mă una cu cineva.


Tot ce predic e praf. Ce predic e praf, cub ciobit, soare ameţitor de amiază. Drumul acela pustiu, pe care doi necunoscuţi se salută mai des decât pe cea mai aglomerată şi veselă stradă (din câte ştiu şi am simţit eu, cel puţin), e probabil doar minunata mea iluzie inventată. Îmi dau seama, din foamea ce mă roade şi din intensiteatea de care sunt cuprins acum, că până la urmă cu greu pot să leg acea plasă invizibilă între două fiinţe, că mă pot răsti apăsat la un câine, că pot să refuz oferirea unui om singur ieşit cu vacile între munţi, de a bea o gură de bere caldă, şi probabil, destul de rea. Mă gândesc că ar fi trebuit să iau o gură şi să o transform în elixir ca apoi să aibă rost să pun întrebarea: cum vă este aici singur, toată ziua?

Ironic mă gândesc, în timp ce focul din lăuntru se domoleşte, că omul acesta e într-o situaţie în care în mod relativ diferit voi fi probabil şi eu, de îmi vor ajunge atâta anii(şi pentru că mi-am amintit, altcineva a spus că fapta bună nu remediază tot greul faptei rele în balanţă, ci alungarea, blestemarea răului, cu toată energia posibilă voinţei tale, este ceea ce contează şi trebuie făcut pentru a vedea că doar orgoliul stă în cel ce spune: „Tot ce predic e praf” ).De aş trăi acum ultima oră, m-aş uita la nori, aş mai scrie aceste rânduri?

Citind cărţile de transmisie, primind mesageri ai universului în viaţa aceasta, nu îmi rămâne decât să strig că vreau să fiu curat, să zbor aşa precum visez, să încerc astăzi atât cât pot să am curajul să merg înainte, să ajung să pot iubi oamenii cu adevărat, chiar de aş fi singur în mijlocul lor. Am impresia că odată ce sunt ceea ce sunt menit să fiu, problema cuvântului „singur” va mai înceta să existe. Va face parte dintr-un joc al minţii, trecut şi uitat, inventat atât pentru a nu mă plictisi prea tare cu măştile mele precum şi pentru a mă împiedica să le las o dată pentru tot de a una. Hafiz spunea că îl păstrează pe Dumnezeu cu el, după ce l-a gasit undeva pe drum, şi că o dată găsit, nu mai poţi să îl pierzi.

Se pare că îmi tot scapă printre degete, iar buzunarul de la piept e prea departe, vederea mea prea scurtă, credinţa mea firavă, inima neîncrezătoare. Se pare că nu iubesc în de ajuns şi se pare că îmi tot pun problema de îndeajuns şi că sunt tot acolo, şi astfel Îl tot găsesc pe marginea drumului, toiag, câine, nor, drumeţ, bolovan, şi îl iau cu mine, mă condamn singur căci îmi doresc traista mai uşoară, mi se dă momentul, eu îl pierd şi el revine, eu arunc bolovanul si spiritul mi-l pune la loc, asteptînd ziua în care voi fi cel mai bun prieten al meu.

[...]

Stau şi mă gândesc cum îmi veneau mai demult nechemate rimele – acum e un foşnet care ţine de copilărie, şi am ajuns, tânăr fiind, să mă gândesc la o grădină liniştită, să-i tot iau în seamă pe cei bătrâni, pe când cei de-o vârstă se îndepărtează de casă, să mă uit mai atent la frunzişul nopţii, să vreau să revin la micile bucurii ce mă înconjurau atât de firesc în joc – şi pe care acum le inventez, să-mi ţină de adăpost şi de tămăduire. Tot cred că din infinitatea războaielor se ridică splendoarea atâtor oameni, tot cred că baricadele sunt false, că toţi spunem şi dorim acelaşi lucru, că aceste anomalii care ameninţă visul crescut din copacul nostru sunt o greşeală fărâmiţată în timp, ce se va pierde între valurile bunătăţii atâtor suflete.

Cei care conduc se dăruiesc, cei care văd s-au realizat, aş vrea să ne adunăm înainte de apusul timpului, să fie bucuria aici cuprinsă. Lungul şir de visători vă aşteaptă, luaţi răsărita zi de mâine şi vă aşterneţi toate minunile în ea, vă laud acum, căci ştiu, din nou veţi face dar, nu inevitabil, ci cu nespusă candoare, am atâta încredere încât se destramă toate relele lumii în cuvintele mele, iată, nu am decât lumină în faţă, pentru asta scriu fără să ştiu unde îmi ajunge următorul cuvânt, gândurile mele sunt autentice, intenţiile mele reale, visul acesta, ştiţi şi voi, nu e o glumă târzie şi nici o dorinţă firavă nu e. Aş vrea să îmi am rimele înapoi, să pot să vă cânt încălecat pe balade, să fac iarăşi lucruri pe care să nu ştiu apoi cum de le-am adus până aici. În calea orizontului nimeni nu stă şi toate stelele-i lucesc. Fii blând în micile lucruri, căci acestea cel mai des ţi se dau, ca să le vezi, doar capul să întorci, ca să le crezi, puţină linişte – aceasta-i deja dată. Curgi odată cu lucrurile, tu, ce opreşti fiecare ceas prin nimicuri. Dacă ar fi să alegi o culoare pentru ochii tăi, nu te agaţa de ea, şi vei vedea atâtea lumi. Ceea ce spun e simplu, doar dacă te priveşte, iar aceasta grădină pe care o cultivi, deşi supusă legilor toate şi oprimată de timp şi destinată morţii, poate păstra tot ce-i mai bun din tine, repet, tu dă, doar dă, de ce să te mai întrebi, de unde-i timp si pentru asta?

[...]

Cât de minunată este fapta bună. Un lucru simplu şi bun nu e niciodată plănuit. El se întâmplă şi tu îl trăieşti cu toată fiinţa. El te poartă, pe tine, acesta e singurul prezent autentic, uiţi de tine şi realizezi ce ai făcut doar apoi, fiindcă acea curgere eternă nu este reflexivă. Cred că asta înseamnă graţie şi suflet uşor.

[...]

Uneori lumea te ia prin surprindere şi astfel te întorci la oameni, la binele pe care aceştia ţi-l fac în rarele şi deosebitele întâlniri cu care eşti binecuvântat. Şi te întorci înspre oameni, căci simţi frumuseţea strânsă în anii sufletelor de piatră rară, iar aceasta te poate ajuta să îţi vindeci propria inimă, de e prea plină de negură, de sufletul pădurii nu-i e a-tot suficient, de zâmbetele adevărate nu îi sunt mană şi soarele nu-i mai e vrăjire caldă la începutul ori sfârşitul unei zile, daca uiţi că iarăşi poţi să lupţi şi să alegi. Uneori, mai întâlneşti şi cât-un om pe acest plai, şi-atunci din tine iese cântec şi fugi iar printre ceilalţi, înspre partea de strălucire din tine pe care-o ştii de fapt mai bine ca orice, care te are pe tine, aparţinere, minunare, zâmbet în palmă liber dăruit. Şi vezi că tot ce-i gând bun rodeşte şi că un vis frumos în noapte vesteşte dimineaţa bună călătorului, făuritorului de joacă, cel care tace tainele, adulmecă misterul şi se adapă la bunele intenţii din adânc. Dacă îţi e inima pui de pasăre, linişteşte mintea nepricepută, adu graiul cel mai simplu şi nu te istovi în îndoieli. Am cunoscut un om care îmbrăţişează copacii si tot liber visează, ce îşi scrie tainele pe pereţi şi face din frunze bărci şiraguri pe râul suflet, am cunoscut un om care, necrezînd în moarte, e făuritor de vise. Am cunoscut un om care scoate lucruri din uitare şi poate mult suferă în tăcere, precum se spune că fac unele suflete mari. Şi acest om m-a primit cu braţele deschise, şi astfel, am putut din nou copil sa fiu. Uităm că toţi părinţii şi bunicii sunt copii mai mari, care au nevoie de al nostru ajutor şi de fiecare pic de visare pe care l-am adunat de pe felia noastră de albastru. Şi, cum vă spuneam de acest om, sălaşul îi este în albastru, iar prima pagină a făuritorilor de vise o vom scrie împreună.

Se trăieşte, în poveste se trăieşte, pierduţi şi luminaţi de stelele pe care arar le credeţi acolo, doar uneori cu ochii noi văzute, puţin căutate sau cântate sau descântate, luaţi-le şi vă vor fi vieţile ospăţ la masa regelui acestui tărâm, la masa omului bucuros de viaţa care încet moare, vă vor fi fructe mâncate cu grijă, amintind de copacul la a cărui umbră creşteţi. Vă spun nu de fericire, ci de împreună. Aşa să vă bată inima ! Căci vă aştept respirarea, necunoaşterea şi rătăcirea, vă aştept viitorul şi putinţa, paşii aducători de sens, vă vreau alergînd înspre nimic, bucuroşi de privirile voastre care tot mai des se vad între ele, ce culeg mure şi nu-mă-uita, şi tot mai rar se luptă şi tot mai des se joacă. În acest timp, ştiţi bine, îmbăţisările se dau gratis pe stradă, e anunţată ora şi toată lumea-i primită, indiferent de vreme, sau poate chiar ne-am dori să plouă, fiindcă trebuie umbrela să o laşi, două mâini vei avea, pentru a te lua în braţe liber şi complet. Norii-s corăbii, gura aducătoare de adevăr, mă strecor printre garduri şi acestea cad o dată cu izbânda trecerii, scările să le urci şi apoi să le cobori, dar poartă tot-de-a-una, iubirea stindard. Gardurile sunt poduri, ochii închişi depărtate vedenii, zâmbetul de dinainte de vis îţi spune că nu mai eşti singur.

Arta este imposibilitatea de a face vrăji

[...]

Am să te iubesc în tăcere, chiar de nu ştii când ţi-o spun. Eşti mai presus de laudă. E cineva acolo în tine care îl ia pe cineva din mine şi îl aruncă în plâns şi îl salvează prin dans. Eşti mai presus şi mai departe de un drum. În tine stau drumurile mele toate şi podurile făurite din nou peste apa timpurilor. Eşti mai presus de păsări, poate ele s-au născut din tine, nestăvilite, cum se urmează una după alta, notele pianului. Greşelile tale te fac mai frumoasă, truda ta tăcută cu sufletul tău şi cu lumea te face să poţi zâmbi uneori, aşa de veselă. Umblă pe pământ lângă mine, în faţa şi în spatele meu. Susţine poarta făuritorilor şi visele lor ce tremură umplute de viaţă, trăieşte cu mine până la moarte, să o cucerim împreună printr-o simplă ninsoare neprevăzută şi chiar albă, printr-o farfurie neagră şi rară, cu un copac alb, undeva pe lângă centru.

Anii aceştia puţini schimbă-i în paradisul cu ceasul pierdut, în care dorul nu ţine seama de vreme. Să mă surprinzi tot timpul: prin minunăţie, prin discreţie, prin autodepăşire şi prin ce ai ascuns. Să ai tot timpul un mister în inimă, atunci inima e plină şi poate vorbi, poate cânta şi dansează de nu-i de ajuns, să sară din piept poate, cuprinsă şi învelită de tine, şi să mă îmbrăţişeze. Stai lângă mine, să aducem mai aproape cerul nevăzut de ochi, cerul de lângă sufletele oamenilor, cel de multe ori uitat sau purtat pe inimă ca o povară. De ar fi mersul de zi cu zi al oamenilor, dans! Vorba lor ar fi cânt-cu-vânt în paradis, ar exista chiar momente rare, când s-ar privi până la capăt unul pe altul. Să luăm încet visul acesta pe care atât de mulţi, aproape toţi, l-au lăsat în grija altora, iar Bătrânul, precum îi spui, l-a tot adus în faţa lor, clipă de clipă. Să îl luăm noi, nu doar pentru că putem, ci pentru că l-am visat dintotdeauna, nu pentru că ar fi cel mai de nerenunţat, ci pentru că l-am purtat de la început şi ne-am dat cândva seama că nu este un sfârşit până unde să-l ducem. Că îi este casa înlăuntrul nostru.

Zbor, zbor în vis şi asta e puterea mea exprimată-n această lume, în care nu e posibil a zbura, aşa cum ţi se şi spune că nu se poate, ci doar în visul din adânc, unde nu te opreşte nimeni.

[…]

Tocmai am întrebat: de ce vrei să transformi un lucru rău într-un lucru bun? Doar ca să mă iluzionezi? Tocmai voiam să mă apuc a scrie astfel: că mă voi apleca asupra foii de hârtie ce s-a prefăcut oglindă şi voi privi. De la ce fel de fiinţă vă luaţi cuvintele? Nu demult, am strigat cu tot focul din mine, cu toată seriozitatea, în deplinătatea sănătăţii minţii. Am strigat cu toată frustrarea adunată în lungul timp în care ţii un secret pe care nici apropiaţii tăi nu îl ştiu, am urlat din rărunchi, de s-au cutremurat podeaua şi tavanul şi respiraţia din mine, căci nu mă mai încăpeau, am dat strigăt cu toată forţa nopţilor nedormite şi a zilelor visate, sau poate din prostie ori slăbiciune de dinainte trăite, şi am dat afară: ar fi trebuit să fiu vrăjitor! De la cine vă luaţi cuvintele? În loc să mă plimb prin înalte păduri, nu îmi găsesc somnul. Astăzi am să întreb: pentru ce lupt? Cât de greu este a găsi oameni cu care să împărtăşeşti lupta; măcar în rarele momente în care poţi face asta. Mă uit prin foaia devenită oglindă şi îmi dau seama că, deşi scriu înainte şi îmi duc cu mine cuvintele proaspete, de fapt e un simplu fel de a păcăli rostirea şi mintea - eu doar aştept să răsară soarele. Mă întreb, dacă fiecare şi-ar avea perechea de aripi, am putea zbura împreună, precum marile stoluri pe care le văd uneori cum desenează vârtejuri prin aer? Cum ar fi să vezi vre-o-dată acea coordonare perfectă şi aproape inexplicabilă, în acţiuni omeneşti? De ce să transform un lucru rău într-un lucru bun? Pentru că asta e tot ce contează. Dacă susţin că lumina se poate găsi doar în întuneric, în mijloc, de ce nu sunt blând cu mine însumi? Ce este această luptă în care chiar arma imaginaţiei îşi intuieşte neputinţa? Oare am venit la oglindă să mă întreb ori să-mi liniştesc somnul treaz povestind cu mine, şi aceste întrebări nu sunt toate afirmaţii pe din-lăuntru?

Aş vrea să îmi ştiu cu claritate nevoia de a lupta, astfel să îmi pot concentra determinarea dimineţii, de a răsări. Sunt departe de a spune că ajut oamenii prin ceea ce fac, sunt departe de a spune că această plăpândă şi şovăitoare expresie pe care unii o numesc artă ar fi parte din perfecţionarea fiinţei. M-am născut cu acelaşi stomac ce îşi cere nevoia în mijlocul nopţii, de vrea, precum la toată lumea, cu aceeaşi voinţă de a-i da sau nu mâncare. M-am trezit pe lume cu aceeaşi pereche de ochi omeneşti ce pot vedea răsăritul sau pot întoarce capul. Cred cu tărie că e ceva în neregulă cu o întreagă lume care ar admite, aşezată spontan la masa tăcerii, că nu este liberă ( şi la un metru deasupra pământului) şi că atâţia de puţini din mijlocul ei mai au capacitatea de a încinge un cerc adevărat şi a juca hora la primele sau ultimele raze de soare ale zilei, văd un oraş de oameni care noaptea ies şi se uită la stele cu o sete nestăvilită, cu linişte, voioşie, melancolie şi mirare. Văd făclii diferite de oameni, aceeaşi cetate de fiinţe, care ies toţi, precum frunzele se înclină în ziuă după soare, şi se uită înspre apus, sau aşteaptă noul răsărit. Ochii-geamuri nu mai sunt goi, acum sunt fiintele înăuntrul lor, mansardele şi balcoane şi acoperisurile sunt presărate cu oameni-picături, oameni ciorchine de struguri, oameni care se salută plini de acelaşi sentiment de poveste ce trăieşte în copiii care trimit tai-tai la călătorii din trenuri şi baloane. Oameni ce au uitat de necesităţi şi de programe, de maşinării şi de hărţi, oameni care ştiu că privesc laolaltă aceste răsărituri şi apusuri şi stele firav sclipitoare.

Aş vrea să îmi petrec zilele ştiind că aparţin la aşa ceva. Să nu credeţi că îmi doresc ca ordinea zilei să fie exprimată prin minuni, deşi un mare regret îmi e că instituţia sacrului a dispărut, aşa cum o visează un eu sau un altul. Ştiu că fără pâine şi sare şi apă, fără corp şi necesitate, alta ar fi lumea şi altele relaţiile dintre oameni, iar dacă ne-am da jos cu toţii pielea şi am arunca-o peste umăr şi ne-am privi în ochi, am trece poate de ceea ce am vedea. În starea de graţie oamenilor le sunt proprii, versurile şi muzica, astfel că oraşele ar răsuna de cânturi. Am un mesaj cât se poate de limpede, precum un clinchet direct înspre voi: să ştiţi că sunt de pe lumea aceasta, precum sunteţi şi voi! Iar toate acestea de mai sus scrise, sunt astfel doar fiindcă ştiu că cei asemenea sunt acolo şi ştiu la rândul lor şi ascultă şi recunosc.

Îmi plac ochii ei atunchi când doarme, atunci când zboară, atunci când se uită după o pasăre sau când se lasă adiată în vânt. Dacă ar pleca la capăt de pământ şi nu s-ar mai întoarce, nu aş mai putea privi o pasăre în zbor, poate n-aş putea să mai văd nici măcar una care nu zboară, o pasăre de pământ. Da, ştiu un motiv extraordinar de a lupta şi e doar primul, sunt plin de motive plămădite din albul strălucitor, îmbrăcat cum e o pasăre albă, sunt gata de luptă de dinainte de naştere, de pe când îmi cînta mama de podul de piatră ce e făurit din nou şi din nou, eterna reîntoarcere prinsă cumva în izbucnirea fiecărei noi generaţii, sunt gata şi cu poftă de luptă în a învinge orice oboseală, încă am speranţa de a ajunge copilul bătrân, translucid şi de o sărăcie modestă, ce îşi duce traiul decent între arborii pădurii şi arborii cetaţii, nesfiindu-se să mai sfătuiască câte un om pe o stradă, atunci când se odihneşte la umbră sau pe când e în drum grăbit sub soare, ori să umble zile întregi doar pentru a găsi ochi de copii în a căror sclipiri să traseze un zâmbet.

Îmi sunt lucrurile clare, firea lac aproape liniştit, singurele unde sunt aceste cuvinte. Îmi vine să şoptesc că poţi atinge iluminarea chiar şi scriind, dacă aici îţi depui steaua. Pur şi simplu. Atât. Am să învăţ din nou. Să las toate frustrările, voite şi nevoite, să-mi iau iarăşi libertatea de a avea curaj în a face până la capăt ceea ce fac, de a închide ochii înaintea vorbelor sau a nepăsării şi a vedea doar drumul, de a întinde iarăşi mâna şi a mă intersecta cu alţi călători care îşi duc veacul sau cel puţin o parte din viaţă prin aceste părţi. Cât despre faptul că ar fi trebuit să fiu vrăjitor, după cum spunea cineva, încă nu am murit. Şi îmi place acum să mă gândesc, ca o încheiere şi nu ca o iluzionare repetată, că poate singura mea faptă ca vrăjitor va fi ca într-o zi, dintr-o dată, pe când stau întins pe spate pe un trunchi de copac şi privesc înspre scânteile jucăuşe pe care le poţi vedea în aerul curat cu o minte odihnită, norii să mă ia într-o călătorie.

Nu sunt încă bătrân şi poate nici nu voi fi. Şi o iubesc foarte tare pe micuţă. Încă am şansa de a prinde razele de soare între gene. Am de gând să îmi luminez propria viaţă şi să spun un ultim lucru astăzi-acum, în faţa acestei oglinzi: sunt ceea ce sunt şi ne vom simţi din nou.

Sunt doar un om care adună spiriduşi. Poate, doar un om. Sunt doar cineva care scrie pe paginile albe ale altcuiva, unul care ar vrea să îşi treacă greşelile prin plâns, precum mulţi alţii. Doar încă unul care îşi vrea firea scrisă în ochi, apoi de alţii citită. Sunt doar un om, plin de lucruri minunate şi de greşeli, ce vrea lumea să nu se sfârşească. Sunt acel om care vrea să întoarcă iar pagina, pe următoarea să o găsească neatinsă. Sunt un om care ar vrea să găsească alţi oameni, aşa cum găseşte acei spiriduşi. Poate încă gândesc prea mult, poate încă nu ştiu să mă bucur de viaţă. Sunt încă un om ce şi-a găsit o cameră retrasă pentru a scrie. Încă un om care nu ştie să facă minuni, dar vrea cu tot sufletul să creadă în ele.

Ochii de spiriduş sunt goi, au trecut insectele şi au luat lemnul de acolo cu ele, au venit iar păsările să le contureze chipul. Sunt acel om, pe care îl găseşti la fiecare pas, împingând visele înainte, alergând străzile, nenumărînd paşii, purtînd speranţă în mâinile goale, mâini ce vor să regăsească mâini. Sunt doar încă un om ce îşi cultivă voinţa de a crede în binele din el de fiecare dată când se loveşte de inutilitatea răului ascuns. De mă vei ocroti sau nu, de mă vei ţine sau de mă vei îndepărta, de îmi vei scrie sau de mă vei căuta, de mă vei primi sau mă vei lăsa, sunt aici.

Încă un nebun al lumii ieşit la plimbare în pădure, sper eu, cu mândra-mi lângă mine, văzînd ce nimeni nu vede, auzind ce toată lumea aude, dorind să guste roua de pe acele de pini, oferită în dar, îmi trăiesc anotimpurile, îmi aud bătăile de inimă şi nu le mai număr, dar le ştiu. Să o luăm de la capăt. Sunt doar un om. Nu sunt un maestru care împarte zâmbete sau sădeşte tristeţi. Încerc să fiu cât de aproape de mine însumi, nu vă voi face să deveniţi mai buni. Vreau doar ca într-o zi ce e numai a voastră, să vă opriţi într-un-cu-vânt, în distanţe, în cratimă, în întretăierea a două priviri libere. Să fiţi mai mult decât ecoul unui suflet visat.

We miss you. we miss you. We miss u. We miss you. Miss you Brighteyes. Cine este, să înţeleagă
Dorul nu se evaporă, dorul include râurile şi cuprinde o mare şi nu arde, foc fiind.
We miss your blessing. At least, I do.

Îmi făuresc un cadran lunar, pentru cele trei zile de disc argintiu şi aştept în pădure. Aştept să şopteşti în mijloc de pădure şi ca paşii tăi să se confunde cu vântul, când ar fi sa vii. Căprioarele îşi aleg alte poteci şi mă ocolesc, nu mă înconjoară fluturi de noapte şi nu mi se aşează pe degete licurici, eu însă aştept acolo, chiar în mijloc, iar norii alunecă deasupra, printre crengi legănînd. Sunt şi eu o poveste, sunt şi eu în ţesătură, sunt şi eu prins în plasa de lumină.
 
[...]

Cel care aşterne tăcerea, aşa cum sunt şi eu blând şi inocent uneori, cel care merge înaintea lui, vorbeşte puţin şi se înfăşoară cu lumea din jur. Trec peste izvoarele necazurilor, ard cu amintirea străbunilor mei, mă înmulţesc prin fapte bune şi îmi adun micile trăiri despre care cred ca contează. Privesc cu privirea altora şi văd prin regăsirile lor, nu mai filtrez şi nu mai clasific, nu mai împart şi văd atâtea adunate. Sunt dulgher şi tâmplar şi croitor şi măsurător şi pitic posac, cea mai importantă e viaţa, creaţia de dinăuntru ce se între-vede în ochi, aceasta e strălucirea ce scânteiază între om şi om şi aprinde omul, restul făuririlor lui sunt mici, vremelnice, circumstanţiale, plăpânde, prea puţin oneste, vagi culori, ridicări şi coborâri de voci ce presupun tăcerea paşnică a înţelegerii reciproce.
Toţi ştim că ne aflăm, atunci când ne dispare armura, când nu ţinem pavăză, când ne dispare cuvântul, acest generator al tuturor timpurilor, drămuitorul orologiu, vajnicul aducător de dor. Ştim să ne înţelegem unii pe alţii în tăcere, doar atunci masa rotundă îşi are un sens, contradicţiile devenind complemente; cred că una din puţinele urări sincere pe care le-am descoperit este : ai grijă de sufletul tău!

[...]

Am găsit aripi langă casa lui Basho… și bucăți de insecte, resturi, lângă mormântul lui Busson. Nu mai vine nimeni pe aici, sau foarte puțină lume. Dar e liniște. E simplu. Un loc simplu, așa cum ar trebui să fie.

[...]

Locul acela din vârf de munte este magic, dar aproape nimeni nu vine aici să vadă apusul. El e făcut pentru oameni dar nu vine mai nimeni, doar eu sunt, ei stau unde e mai comod, ceea ce este minunat. Să vă invățați copiii că pe lumea asta cele mai importante lucruri pe care le pot moșteni de la voi, acestea sunt – scănteile de zăpadă intr-o zi cu mult vânt și soare.

[...]

Nu știi să spui nimic, nici n-ai venit pe lume.  Asculți liniștea, pasărea, norul. Ești o șoaptă în propria ta mine. Stai singur în pădure, pe un buștean doborât, alături sunt frunzele anului trecut și ciuperci mijind printre ele; nu sunt nici fagi sau mure, nu sunt urși. În mâna ta dreaptă e o comoară mică. Da, vrei să fii liber, dar nu vrei să fii singur. Am ascultat un copac, cu urechea lipită de trunchiul său, cu rozete de lumină înfășurându-se si desfașurându-se pe pământul din jur. Am auzit un sunet precum o barcă ce foșnește din lemnu-I, pe valuri.

[...]

Niciodată n-am mai fost pe aici, deși am mai fost de-atâtea ori, probabil de sute de ori. Așa e să vezi cu ochii noi, să fii viu, în rest tot timpul ochii morți îi ai, mergi în locurile în care-ai mai fost și văzând tot timpul aceleași lucruri pe care le-ai mai văzut, dar cînd te duci și vezi cu ochii noi, vezi aceleași două drumuri care se bifurcă și răscrucea aceea pare în mijlocul a nicăieri deși tu știi prea bine unde este și unde duce…  și încet încet totul devine un peisaj pierdut de coordonate, dar tu-ai mai fost, ai mai fost acolo. Trăiești din amintiri – copiii au puține amintiri și ochii noi. Trăiești din amintiri, trăiești din mintea ta doar. Ai grijă de tine și schimbă-ți ochii, schimbă-ți ochii. Când reusesti ești precum nou-născut, cred că iluminarea este o stare continuă de percepție vie si proaspata într-o minte liniștită și nefixată, neîngreunată - și nu doar trai la tine-n cap.

[...]

Pentru mulți, natura e doar un alt fel de distracție, încă un mijloc în plus de a se simți bine în mod strict omenesc. Prespun că, cu cât e mai mult așa, cu atât respectiva persoană e mai de-sensibilizată, și stau uneori încercând să mă gandesc ce fel de viață duce, cum vede lumea. Uneori chiar cred că trăim în lumi diferite.

Aveam cu mine niște bucăți de gua?. I-am dat niște firimituri, i-am presărat printre frunze. A părut că nu are nevoie de ele, că nu-i trebuie, ce știu eu ce căuta pe aici pe cărare. Tocmai mă uitam la el și mă intrebam ce e lumea aceasta – ce e lumea acesta, că mă pot uita la un gândacel care se oprise tocmai în fața mea. Și a încremenit. Mă întrebam dacă nu tocmai a murit, chiar acum; arăta exact la fel de pe dinafară. L-am atins puțin, am stat un moment cu vârful degetului lipit de carapacea lui – nici o reacție. Oare ce-ar putea să moară înăuntrul unui gândacel de pădure? Par construiți să fie indestructibili și nemuritori, par construiți precum o masină care nu se va opri niciodată. Eeei !  iată, a pornit. Mă uit la el, e ca un adult care a suferit severe traume și acum se opinteste în patru labe pe o frunză în pădure, se pierde undeva, nu îl voi mai vedea multă vreme, am salvat azi unul de pe o potecă, știam că vine în spatele meu un mic grup de oameni, am văzut un altul când era tocmai în cădere liberă sub o frunză iar eu mergeam cu mintea în prea multe locuri – și neliberă. Îi văd peste tot, parcă am ochiul antrenat pentru asta. Da, acum s-a dus, mai mișună niște furnici pe un con și se rotesc musculițe prin aer, sunt păsari peste tot ciripind, e plină pădurea de gândăcei dintr-aceștia și la un moment dat în fiecare moare câte ceva, nu mă intreba ce. Sper, pentru mai mult decât binele tuturor ființelor care există, să fie ceva într-acolo, ca faptul că eu pot sa fiu conștient atât de mine însumi uitându-mă la ceva cât și de acel alt-ceva, sper ca lucrul acesta să însemne un ceva mai mare, și că într-un fel și eu și gândăcelul suntem ne-muritori. Știi, de multe ori mă gândesc că și dacă eu va trebui să mor, măcar ceilalți să traiască pentru totdeauna.

Ți-am dat totul și ai refuzat, ce bine. Ce eliberare plină de durere, ce singurătate autentică . Acesta e drumul curățirii , într-una să dăruiești oricât te-ar răni , să zâmbești continuu și să înclini ușor capul într-o parte , ia-ți moartea pe un umăr drept sfetnic , bucură-te de șansele toate, de trecătorii mesageri , de muzica ce-o auzi în mintea prea plină. Strigătele de dinăuntru nu pot fi decât șoapte, golește-te dacă iți este rău și ceva arde undeva în adâncuri. Scrie fără să înțelegi, iubește cu toată conștiința, avântă-te cu toată puterea în gol. Și dacă ești sigur că moartea te face să nu fi existat vreodată, luptă cu ce nici un om nu a învins și nici o minte nu a pătruns și doar Iubirea a încercuit și transcens. Fii mărunt precum oamenii smeriți dar măreț fiindcă îți știi locul. Tu nu depinzi de hrana pământului și libertatea ta nu se odihnește în palmele altora, când dăruiești nu faci schimb, cuvântul nu ți-l întorci nu pentru că te-ai jurat pe vreun lucru ci pentru că ținându-ți-l ești viu și întreg și prieten cu tine, în spate ai maeștrii compasiunii veghind această societate de bieți prizonieri, ființele acestea de lângă tine depind de pâine și de aprecierea celorlalți, își vând aproape tot timpul vieții străinilor, dar nu străinilor acestei lumi ci unora care par să îi fure, unor ne-oameni, sunt prădați de libertatea de-a avea șirag de momente bucuroase, bătrâni îi vezi trăind din amintiri, își amanetează însă tinerețea mașinăriilor semenilor lor și își pierd vremea în plăceri comode, vizitează templele mai mult la ceremonii decât în intimitatea propriului suflet iar inimile și le îngrădesc în frică și uitare, în cultură, bășcălie ori conformism, își plachează mintea cu vorbele altora, se simt tot timpul dependenți și se lăsă pe umerii altora să plângă - ce îi unește oare?

Arborii și vântul și puzderia de stele sunt vise din concedii de odihnă, viața e o fiară grăbită ce își fugărește coada și pe care oricine o privește o compătimește pe dată, odihna la bătrânețe, de multe ori fadă. Da, bătrânii nu se joacă cu zmeele copiilor odată, bătrânii au îmbătrânit și mor așa, acestea ne sunt tragediile dar lumea în orbire vorbește de economie, de scandal, de moartea poeziei și de opere de artă fastuoase sau ridicole, nu, de oricâte ori punem mâna să ne într-ajutăm - lăudați fie cei ce dăruiesc necondiționat, care își spun mintea sincer, cei necomplicați, aceiași cu lumină în ochi - îi zărești de departe după strălucirea aceea și îi vei recunoaște oriunde și la orice vârstă, fiindcă toți îi vedem pe copii, găsim cum astfel este în fiecare copil și totuși nu învățăm de la ei, ne agățăm de obiceiurile dureroase și de conformismele comode, de micimea sufletului nostru ținem cu dinții, chiar suntem singura specie în care individul se ține pe sine însuși prizonier, prostia înrădăcinată în minți ne împinge de atâtea ori față în față cu orgoliul, mânia, aroganța, îngustimea cugetului, lacomi și posesivi de parcă se termină totul odată cu noi, un harem de pofte, o urgie de a avea și de a aduna, de a fi împânzit de recunoaștere și onoruri, ne punem hrana și securitatea înaintea timpului și libertății noastre.

Uităm să privim doar ca să vedem și să ne bucurăm fără să știm ce zi este și fără să avem întotdeauna un plan pe mâine. Toți acești adulți responsabili care mișună pe străzi în mașinile lor intoxicante pot fi inumani în monotonia la care sunt obligați. Nimeni nu poate rupe lanțurile pentru tine și mai ales nimeni nu poate crede în locul tău. De fiecare dată când ne găsim scuze suntem lași și imaturi sufletește, ne perpetuăm greșelile și plumbul ne place când ne trage în jos și nu vedem aurul din el. Sunt mândru că încă am o parte curată și naivă, sunt în-cântat că mai cred în sincronicități, fac pace cu scepticismul meu, îmi primesc frica de moarte cu mâinile întinse, nu din eroism, ci pentru că știu că nu o pot evita, vreau a onora tot ceea ce pot, să fiu recunoscător pentru toată această înțelegere și pentru libertatea de a realiza că dacă este să stau într-un moment de dezgolite și finalitate, nu sunt nici țara în care m-am născut, nici pâinea de care depind, nu sunt nici principiile cu care marșez nici chiar muntele pe care îl îndrăgesc atât, nici chiar marea pe care simt că vreau să rătăcesc fără final, încep să gravitez în jurul soarelui dinlăuntru și știu că în lumina aceea umbrele mele se rotesc, gândurile mele nu sunt ale mele, la ora aceasta știu inexprimabil că sunt doar un vis al marelui vis, o rază din soarele adevărului, o credință ruptă, așa cum este ea, din acel ceva lipsit de preț, iar dacă îmi e surâsul liber și iubirea dreaptă, atunci pot, chiar fără a înțelege nimic, să fiu om, ființa asta absolut absurdă și poate întâmplătoare, pot să mă uit la tine și să știu că ar putea să nu ne separe nimic, am putea să fim amândoi, amândoi, amântrei, amântoți lacrima conștiinței, când scriu așa întind mâna într-un loc adânc arzând și iau din ceva ce curge interminabil, sunt cu adevărat prietenul meu cel mai bun acum, mă voi ține de mână pe când mor precum am făcut-o la naștere, chiar și pe mine însumi îl pot iubi, iubesc fără a vrea a opri ceva, nu e nimic altceva de făcut pe lume decât să fii liber, să înveți să fii ce altădată ai fost fără efort. Totu-i ciclic, știi asta, cu încetul renunți la cât mai multe: la obiecte, la dorințele ce se bat care mai de care să te posede, la suferința inutilă și întunecată, la tristețea luminoasă însă nu renunța! să îți fie stindard de luptă și de pace, flamura cu care mergi înspre cel ce te iubește, poate să fie un străin - este un străin, te iubește un moment și pleacă, cum îți devine acel moment neprețuit, imediat devenind un strop din fântâna ta adevărată și adâncă.

Ți-am dăruit tot ce-am avut mai prețios în suflet. Am crezut că fi-vom făuritori de vise împreună și am luptat cu destinul, deși lipsit de curaj nu totuși fără nădejde, nu fără frumusețe. Am creat momente de lumină în timp, să ne ajute, însă tu poarta ai închis-o definitiv. Acum, nu-s nici tânăr nici bătrân, sunt doar o respirație ce a trăit tot ciclul, o suflare completă. Nu o vom judeca drept fiind bună sau nu, vom știi însă că, cu bune și rele, a devenit completă.

Vise voi făuri în continuare iar zidurile le voi nărui. Deși cu adevărat nu a mai rămas speranță, mă bucură aceasta, fiindcă mă determină să mă-ncumet să cred. Știu că ești acolo (tu, altcineva), voi încerca, precum niciodată, să zâmbesc acceptând șansele minuscule și sorții potrivnici, libertatea stă în a îndrăzni nădejdea prin puterea sufletului tău, iar pentru a făptui aceasta, prima dată curăță sufletul, iată poate ce îmi spune toată suflarea din jur, că doar cînd acest suflet e lin și curat și nu se împotrivește apei și se lasă gol-plin să curgă să se spargă să se refacă din nou, doar atunci când ești complet tu însuți poți dărui cu adevărat; tot timpul am așteptat și acum nu te mai aștept și pot astfel a dărui, haide-haide, numai sta mult, nu îmi lăsa clipirile ochilor nenumărate și clipele ne-adunate, dacă în față ai o mare infinită o vei traversa sigur, numai vreau auto-provocare de suferință și întemnițare cu propria spirală, luați de la mine sucirile și repetițiile minții ce îmi poluează tot timpul diminețile vieții, e vară și îmi arde sufletul și vreau să îl scutur până ce strălucește praful acela în soare, iată-mă așadar văzut de departe, sfera luminoasă ce sunt fuge și stă, fuge și stă, semnal între-rupt ce dansează printre crengile cerului, fuge și stă, pulsează și dăruiește, unde de lumină pleacă din mine și nu se vor opri până nu afla-vor un țărm, rezonanță în acasă și ecou într-o inimă deschisă, căci doar o inimă sinceră își ține camerele gata de oaspeți, luminoase și fără de praf, dacă ștergi praful din minte nu-i nimic acolo, dacă ștergi praful din suflet oare se umple totul? Suntem doar o mașină de lut și totuși viața se mișcă în noi, doar niște celule - totuși putem visa, visa, visa, ne sunt visele călătorii și casă. Făuritorii de vise sunt oamenii adevărați ai planetei, oamenii cu spirit care dăruiesc de fiecare dată când pot, tu, cel puțin nu iți întoarce privirea atunci când nu poți a da, privește-ți micimea și lipsa generozității, noi toți întoarcem capul de la celălalt ivire, dar nu știm oare că astfel îl întoarcem și de la noi înșine?

Ne-am înstrăinat construind mașinării și comunicând prin ele, vâlvătaia focului de tabără din munte sau masa rotundă sunt mai mult fericite rătăciri, bucuria blândă și domoală a vieții ne e de multe ori compromisă de propriile mâini, trăim prost, pe grabă și ne-înțelept într-un mâine continuu, viața ne e înregimentată de griji și procedee de prizonierat și administrație, ne uităm în jos la cei ce prețuiesc încă simplitatea și plănuim colonizarea sistemului solar în timp ce parte din omenire se luptă cu eternele: foame, război și nedreptate; ah! câtă compasiune pentru biata planetă bolnavă, pentru ceea ce am fi putut fi în balanță cu ceea ce suntem, suntem plini de minte și de atâtea cuvinte, de atâta tehnică și viteză însă simțirile ne sunt adormite. Acel organ al credinței și unității omului ne este atrofiat și înregimentat, unii îl neagă în numele cifrelor, alții în numele literelor, pare că doar un Mare Pacificator ne mai poate uni vreodată, iar Acesta lucrează tăcut și la vedere prin sufletele noastre, lumea a luat demult parte la revelație, au ajuns pe aici toți proorocii, profeții, înțelepții și maeștrii, un râu nesfârșit de oameni minune, însă oricâți mai urmează a se naște, pana la urmă doar de noi, de fiecare depinde să îi credem și să-i urmăm, să ne credem și să fim statornici și drepți, o curgere iubitoare îmbrăcată în carne și piele, ieșiți din case! - pe străzi, pe geamuri, acoperișuri, închideți luminile artificiale și făuriți o suflare invizibilă, o plasă de vânt ce învelește casa noastră de dintotdeauna, noi avem nori și păduri și munți înzăpeziți la apus și rouă și întinderi pline de păsări și de viață și știm toate acestea și nu ne bucurăm îndeajuns, ieșiți fiecare din pielea lui și nu mai fiți niciodată aceiași, luați-vă copiii la numărat de stele, blocați străzile orașului de fiecare dată când puteți, fiecare cu minunea sa, știți fără nici o îndoială că fiecare își are minunea înlăuntru, să ne rugăm cu toții ca într-o zi când ne vom mai privi, să ne fie străină minciuna - și cum am putea, în sinceritatea noastră adâncă, autentică, să ne mai acoperim cu răutate până la sufocare, pe noi înșine ori pe alții ?

Știu - sunt doar încă un visător într-un alt turn, afară e zgomot și circulație și o lume blocată de probleme pe care nici o scriere din lume nu a putut să le des-facă. Poate tu, cititorule, ce ai același grăunte luminător înăuntru, ai rezonat pentru o clipă și poate acum îți dorești să fii mai bun, mai curat, poate acum știi care parte din inimă să o prețuiești deasupra tuturor celorlalte. Acum, știi ordinea: mai întâi, ești sincer cu tine însuți și astfel mături praful din unghere, apoi te cunoști pe tine însuți și îți trebuie curaj pentru ceea ce găsești acolo în încăpere. Însă tot în întuneric vei rămâne. Nu știu cum ai putea să aprinzi acea lumină (și să iubești totul), știu însă că în fluviul ei nesfârșit ai vedea și praful plutitor și ai izgoni fricile din colțurile camerei, așa ai primi moartea cu ochi strălucitori, precum regele ce-și lasă castelul în urmă. Cred că din viață poți pleca doar cu iubirea. Astfel, nimic altceva să nu vă conteze și preț pe altceva să nu puneți, fiți dezbrăcați și lipsiți de apărare. Lumina aceasta interioară se între-vede cel mai tare, nu profesia ori talentul, nici inteligența sau înțelepciunea experiențelor vieții, acestea fiind tot timpul cu câțiva pași mai în spate. Am încredere că omenirea nu va pieri niciodată, le zâmbesc propovăduitorilor de apocalipsă, roboților și rău-voitorilor. Nu au final cuvintele acestea, nu vreau să le vând, de vor fi citite de către tine să fie luate drept dorința mea adâncă, ce dorință demnă de un om! minunată, eternă. O aveam pe când eram doar un pui de om și nu aveam nevoie de curățire interioară, acum pare cu atât mai prețioasă.

Acesta poate fi un testament – niciodată, în artă sau în urmașii pe care nu-i am acum, nu îmi va fi vis mai înalt, fiind doar o stea pieritoare între alte stele asemenea, fară a ști unde sunt și fară de țintă, fără a-și cunoaște vreo existență trecută. E plin cerul de astfel de stele, atât de plin. Și vă conjur, oameni, ieșiți, ieșiți, perechi langa perechi, și trasați roți de lumină pe sub ele, rotiți-vă în doi. De când mă știu am crezut că așa doar se poate cu adevărat zbura: crezând unul în altul. Așa, așa zbura-vom fiecare, cu toții.

Dacă undeva acum mai există o frumoasă fată la care de mă uit încep să zâmbesc larg și din suflet, să-și amintească de 1 ianuarie 2014, pentru că e ziua când am renunțat la a renunța să o mai găsesc. Știu ca nu pot s-o caut decât necautând-o, știu că n-o pot întâlni decât dacă vrea și ea să mă găsească în acest timp; și cea mai mare dorință lumească e ca într-o zi aceste rânduri să fie adeverite. Știu că e suficient să o privesc și să nu spun nimic și știu că pentru fiecare om care nu crede în povestea-ceasta și mai mult eu cred. Și știu și că zilele vor trece și vor prinde dorul meu crescând și din când într-un gând un stol de păsări fugar spre apus ori țărmul pustiu sau privirea unui copil îmi vor pune pe cap coroana ușoară a uitării, iar atunci, iată, voi pluti la un metru de pamânt fiindcă voi avea tot dorul acela în spate iar de dorința mea nu se va mai agața faptul că va fi pe veci neîmplinită și chiar așa ea va fi în sfârșit liberă. Un vis minunat, chiar și neîmplinit fiind, nu renunța la el nicicum vreodată, prin ceea ce semnifică este tot ce-i mai bun si constant regăsit în tine, nu condamna ce ai mai de preț la uitare doar pentru că-ți lipsește norocul, să nu fii nedrept cu tine.

M-am săturat de suferința cu care m-am învățat destulă vreme să trăiesc tovarăș, cred acum că multă din ea era inutil de mine hrănită, vă spun că amar este să suferi până pierzi și dramul firav de credință pe care-l mai aveai. Acum vreau să cred în ciuda faptului că nu pot crede. Dintr-o dată, faima și gloria sunt nimicuri pe lângă izbăvirea de slăbiciuni și de mintea duală, știu că sunt pe calea singură potrivită fiindcă tot mai des și mai mult îmi este dor de mine însumi acela, știu însă că nu voi mai fi acel copil sincer unitar niciodată și nici n-as vrea aceasta să fie, să ard tot ce-am adunat în păstrare degeaba vreau, am aglomerat camera într-atât că nici praful nu-l mai pot șterge cum trebuie, mintea-mi macină ciment primul lucru în dimineata proaspătă în loc de liniștea răsăritului, sunt scindat și dual până aproape de străfunduri, mă asaltează gânduri agitate și pare haos în camera aceea, haos întunecat, ia mai bine să scot din mobilă, să decid-simplific-neregretând, să deschid ușile și ferestrele deși vor părea că stau în continuare închise, poate vântul va lua cu el din praful acela să-l poarte pe drum departe, pe o mie de drumuri cu tot atâtea răspântii și niciuna n-ar duce unde ai vrea să ducă însă nu dispera și nu cumva să te oprești, Buddha-Zorba, cel putin trăiește-ți visul.

Nu, nu mai vreau să trăiesc teama că nu te voi găsi vreodată, aș vrea curajul de a putea pleca la drum. Posibilitățile de-a fi pe o potecă și nu pe alta sunt nenumărate, am să încep să cânt de-a lungul drumului și să dansez pe la răspântii din nou, mă voi opri pe la izvoarele curate și ferite, unde mă simt în largul meu, știind tot timpul cum că tu te îndrepți spre locurile-acestea. Cred că mai degrabă ne vom întalni pe vârf de munte decat în mijlocul orașului prăfuit, chiar și doar pentru că acolo e locul ce ne reprezintă și ne cheamă mai mult. Pare că sunt încrezător și că merg înspre tine și viitor cu bucurie, dar să știi că un moment dacă ezit și mă îndoiesc de toate ( și acel moment va veni, fără nici o îndoială), voi cădea de pe scara aceasta înaltă unde m-a urcat refuzul de a mă da bătut și de-a ajunge în tenebre. Am nevoie de aliați puternici, de strămoși și părinți, de necunoscuți buni la inimă, pe care sigur nu-i mai țin minte, însă mă locuiesc și ei, am nevoie să-mi țin atenția trează și mintea cât mai proaspătă, să fiu plin de acțiune dreaptă. Cum oare poți fi constant într-o credință în care și așa ești mai singur ca un nou-născut? Cine are să mă ghideze? – îngerul meu ascuns de care mă îndoiesc, blânzii câini ai străzilor, spiritul ce vorbește din fiecare om și care m-a surprins de atâtea ori în trecut, spunând de fapt în spatele cuvintelor: sunt aici, te aud, sunt aici, te aud, cumva nu ești singur. Dar întotdeauna m-am simțit singur, un fel de leit-motiv morișcă al existenței mele.

  Mi-aș dori să pot să nu scriu în continuare, să te las cu o senzație de entuziasm și eternă lumină ce răzbate până la capat în final, însă nu aș fi pe de-a-ntregul eu însumi și cinstit dacă nu aș admite că pe măsură ce entuziasmul se scurge și energia scade, revin, încet încet, cu picioarele în mijlocul străzii. De aici, munții apar departe iar tristețea e iar la ea acasă, cuibărită familiar. Și-a pierdut credința această tristețe, e lipsită de acea luminozitate ce făcea până si cerul de furtună să radieze speranța eternei reîntoarceri, șansa unui nou început de ploaie rodnică; acestei tristeți prea-cunoscute i se potrivește suita de viori de toamnă, binecunoscutul ridicat din umeri și obositul, prea-repetatul zâmbet cu jumătate de gură. În loc de credință, mai degrabă supraviețuire (sau mai corect ar fi sub-viețuire), în locul începutului nou ce trebuie, trebuie să se ivească, doar o vom lua iarăși de la capăt. De fapt, am pierdut. Am pierdut în căutarea mea ne-obosită, hai să admitem că visul e țăndări și cioburile curg în izvoare ce se îndepărtează de sursă, și am citit deja majoritatea poeziilor și poveștilor ce vor conta, una în plus, oricât de inspirată și onestă, nu îmi va aduce nici iluminare nici înmugurire, cântați așadar, viorile mele, în cuvinte. Aș fi vrut să pot să vă las un testament minunat și o voință lipsită de cântar și îndoială, o minte ce nu depinde de nimic pentru a-și trăi fericirea-n moment sau liniștea deplină și definitivă, aș fi vrut să îți las fundația celui mai frumos vis, de-ai fi tu o fiică ori al meu fiu. Să nu mai conteze că sunt străin de tine, de limba și de neamul tău, de era sau de timpul vieții tale.

Însă oricât de mult îmi doresc să cred în miracolul zilei de mâine, depun armele în fața universului. Gata, mă predau. Voi trăi precum ceilalți, cu nimic mai autentic ori special în simțiri, la fel de deosebit în tragediile numite ale mele, îmi voi ridica pleoapele dimineața, voi dormi noaptea să-mi odihnesc trupul și nu să-mi hrănesc spiritul și atât, voi mânca și elimina resturi precum voi toți și voi plânge la fel și eu pentru a elibera din frustrări prea mult re-ținute, îmi va fi frică iarăși și-mi voi face speranțe în pofida la toate cele faptice și voi continua uneori să mă îmbăt cu apă rece, da, chiar și eu voi face compromisuri, în continuare voi avea mici invidii și răutăți, nu cred că mă voi ridica cu mult deasupra gloatei la care mă uitam de sus, voi încerca totuși să evadez în natură cu fiecare ocazie, lăsându-i pe ceilalți prizonieri în orașele invadate de zgomot și griji și asta fără prea multe regrete, voi avea mai multe ocazii să ajut mai degrabă micile insecte decât să mă opresc asupra celor căzuți în mijloc sau la margine de drum, mă voi emoționa la scene de film și de teatru din cauza muzicii patetice din fundal deși cunosc prea bine procedeul și recunoscându-l, cred că prin concentrare aș putea să-i suprim efectul lacrimogen însă nu voi vrea aceasta fiind într-o plină foame de patetisme epatate și în ghearele unei slăbiciuni ce trebuie eliberată mai comod prin lacrimi decât printr-o formă de evoluție ori creație bucuroasă, așadar voi contribui și eu puțin la monotonia generală și la vidul entuziasmului și nu voi mai avea curajul peste măsură de a vorbi și de a acționa doar în acord cu gândurile și sentimentele mele cele mai autentice – și voi justifica acestea toate prin apartenența la condiția umană, la slăbiciunea biologică și pshologică a speciei și la autocompătimirea personală ce vine la pachet cu recunoașterea unei lipse spirituale cronice și nevindecabile în veci. Stau și mă întreb, cu somnul amânat, cu timpul suspendat, cum îmi voi învinge pornirile carnale ce mă bântuie parcă de secole (deși mi se spune că sunt normale și uneori și eu sunt de aceeași părere), mai devastatoare decât molima si războiul psihologic criogenat, odată pentru totdeauna adică (deși mi se spune că nu poti să ajungi decât la armistițiu sau uitare, în cazul cel mai bun), și cum de mai îndrăznesc să sper la o parteneră de viață, atât de integră și spontană în curățenia ei? Da, știu, mi-ar fi mai ușor astăzi să îi accept ei întunericul decât să îmi iert, accept și cuceresc eu mie însumi lumina.

Stau, astfel, și mă întreb, câte nevolnicii ale sufletului împotriva propriului suflet am să mai îngădui (cine este cel care vorbeste aceasta acum?) și îndur, dacă încă, după toate acestea, dualitatea mea mai poate să-și îndure scindarea, dacă nimic nu poate să mă unească la loc. Se spune că râul nu va curge invers și urciorul spart de săgeata termodinamică a timpului va rămâne așa poate pentru totdeauna. Să te înalți din resturi nu-i posibil omenesc (pasărea divină, ea poate?), oare am ars destul, oare am ars totul pentru a putea sa-ncerc a renaște?

Nu mai suport dilemele și din sfaturi nu mai am nevoie de cuvintele însoțitoare ci doar de căldura și de empatia care sunt adevărații oaspeți veniți la masa privirilor, nu mă mai copleșiți cu principiile filozofiei voastre în timp ce eu mor de sete – de minuni, de oameni – de ea – de liberare – de viață veșnică. Decât rețetele voastre de fericire și securitate, decât promisiunile religiilor voastre, arătați-mi un cântec care să sune demn, chiar și în cădere – trăiește, om frumos, pentru o simplă îmbrățișare. De ce-ți dorești mai mult nu știu, zâmbesc acum (nimănui, tuturor) să știi, zâmbesc la sunetul viorilor ce-ncântă tragedia și la faptul că totuși, pare-se că a rămas pustiu acest câmp de lupta din lăuntru. Astfel vă voi lăsa, iar dacă din somn nu mă mai trezesc, fie că depuneți armele ori luptați, îmi e egal, egal îmi e orice v-ar face liberi, față de voi, de ceilalți, față de toate. M-am săturat de lanțuri, le văd în fiecare chip omenesc și pretutindeni aproape, o apăsare nefirească, o greutate dusă degeaba viața întreagă; da, într-o lume îndepărtată și doar a mea, în care sentimentele și gândurile pot avea puteri aproape nelimitate, o lume lipsită de birocrație și politică, protejată de sărăcie, răutate și prostie, o lume ce nu ține seama de ură și de ignoranță, o lume incompletă dar în care poți să cutreieri prin pădure să aduni spiriduși la infinit, lumea aceea care se tot reinventeaza fără de uzură și nu îmbătrânește vreodată (lumea copil-etern sa o numim), da, e o lume atât de personală încât îți poate da iluzia că de fapt e unică și de o singurătate singulară și necuprinsă, dar în fapt e-o lume vremelnică și circumstanțială, un minuscul chihlimbar fragil din celelalte miliarde de picături aurii; și lumea aceasta va apune atât de curând încât cerneala acestor cuvinte nici nu va prinde a-și usca din urme, această lume moare pe măsură ce ia ființă, literă cu literă lumea aceasta nu poate avea o destinație sau vreun sens iar odată ca niciodată va fi ca și cum nici n-a fost odată, defapt, niciodata. Aceasta e lumea mea. O iubesc. Nu aș vrea să moară (să se termine) niciodată. Cred ca e un lucru firesc și nu ține doar de egoismul tipic sau de supraviețuirea speciei, adică mai bine spus am o nevoie elementară de a crede că este ceva care depășește aceste motive.

În ochiul furtunii și după cataclism ești calm, împăcat. Atâtea lucruri și mai ales timp am pierdut în mașina asta de tocat carne care a fost viața mea personal-circumstanțială pentru mine, când eram de cinci-șase ani țin minte, am văzut acele mămăruțe în toate combinațiile de culori, în spatele curții bunicei erau, lângă alunul stufos, roz pe albastru, picățele galben-de-lalea pe verde-de-frunză la mijloc de viață, puncte galbene în negru, atâtea și atâtea, toate laolaltă și grămăjoare – nu am visat nici asta nici gustul măcrișului fraged atunci cules tot de la doi pași de alun, nici tunelurile alambicate pe care le construiam răbdător într-o mare movilă de nisip, oare cum de nu se prabușeau atunci – mă întreb acum, sigur omul mare de acum nu ar putea face precum reușea copilul de atunci, mic om ce apare într-o fotografie din aceea veche, irepetabilă și ne-digitizată, ne-eternizată în virtual, una din acele fotografii a căror nostalgie e conținută și de fizicul lor efemer, cu care, odată pierdută, se pierde o felie de istorie, mic om ce amestecă într-un ibric o poțiune cu siguranță magică și copilărească și nu are treabă cu demonii și cu împărățiile sucite ale gândirii, dacă dă peste un monstru întunecat din întunericul camerei pur și simplu se întoarce cu spatele la zid, fiindcă a aflat intuitiv, fără să stie prea bine când, cum că monștrii aceștia mereu schimbători nu au curajul, din mai multe motive ce nu le-a chestionat vreodată, să te atace decât cinstit, direct, din fața...

Oare când mă întorceam cu spatele la acea tăblie de pat, de unde venea siguranța adăpostului și cum de mă simțeam astfel protejat când mii de culori înfricoșătoare îmi jucau în fața, se desfăceau și se împleteau în pânze și creaturi mereu schimbatoare? Prea puțin îmi era frică în fața acelui necunoscut. Acum, de multe ori îmi ascund monștrii în dulapuri, mă înduplec să mă las înșelat de demonii mei preferați și am devenit un specialist în exploatarea și hrănirea propriilor slăbiciuni de încredere, care să mă susțină. Acum trebuie să cresc, trebuie zidurile toate să dărâm (și să le fac poduri, da) și să îmi provoc cohortele de demoni la luptă. Am trăit timp destul fără a merge până la capăt și în mod definitiv, final, înspre întunecimea aceea din mine care mă bântuie și mă otrăvește, am pierdut până acum, firește, cele mai multe din bătăliile date, cele câștigate nici nu contează, cât timp lupta se tot reia fară de capăt. Există, defapt, o singură mare luptă, o singură capcană, o singură prietenie, o singură viață cu tine însuți, pentru a nu mai fi doar propria-ți voce care își șoptește sieși în minte ca într-o casă pustie. Acea voce a devenit o fanfară de glasuri necontenite uneori, ceva obositor care strigă și se lamentează și se acuză și se condamnă... dar tot ceea ce este în esență e o voce firavă, o șoaptă singuratică defapt, dincolo de care, dacă ai putea să asculți cu atenție, se ridică liniștea.

Iată-ne deci, în prezent, în momentul în care se nasc și universuri nenumărate, pe care nu le știm și nu le putem cuprinde (cum nu putem nici pe noi înșine măcar). În ultimii ani tot mai mult am momente în care îmi pare că viața mea nu e a mea. Sper să pot dărui întotdeauna, să nu devin placid și auto-mulțumit de existența-mi, sper să nu mai am atâta zbatere inutilă dar să pot însă a iubi. Sper să pot să iert tot ce m-a durut vreodată și să las în urmă, să privesc numai cu compasiune și înțelegere viața fiecăruia, e greu să nu te agăți de nimic, mai ales de persoanele pe care știi în străfundurile tale că le iubești cu adevărat, îți spui – să le las libere în scurtul, trecătorul curs al vieții, să le văd libertatea de departe, astfel iubindu-le, e greu să nu ai atașamente (oare nu tot tu ți le dai ție pe acest parcurs? Și astfel, ar fi în realitate ușor să renunți la ele, oricând, de ai vrea cu adevărat?), să nu ai nimic pentru tine, să nu depinzi și totuși să dăruiești, să ai de unde darui fără oprire. Fii tu, om frumos ! Și de renunț eu, și de nu-s eu demn, fii tu. Fii tu, visător adevărat, neînfricat, acela fără frica meschină a morții. Dacă eu nu mă pot ridica într-atât, fă-o tu. Pentru asta îți scriu. Nu pentru a-ți da învățăminte sau pentru că deapăn amintiri sau inventez povești ori metafore, scrisul meu e o unealtă a sufletului, folosește-o tu, cel real, eu aici sunt doar poveste, literă, eu cel real sunt departe, cu lupta asta dând piept, cu armele la pământ.

Da, am depus armele. Să vină acum liniștea. Fie liniștea razelor de soare, fie liniștea și răcoarea ploii; nădăjduiesc ca ambele să poarte cu ele pacea, acea stare de bine ce vine după o încercare onestă de a fi un om dintr-o bucată, cum se mai spune. Da, am depus armele. Să fie într-un ceas bun. ;

Nu mai aștepta nimic, precum un milog tot timpul cu mâna întinsă înspre tine, înspre viață, ci du-te și dăruiește tu, oferă ceea ce știi că ai mai bun și te reprezintă și de care chiar tu însuți ai mai mare nevoie, iar acest lucru să-l faci fără teama de a nu fi acceptat, fără frică de durere sau de respingere sau de a o lua de la capăt din nou. Cum altfel ai putea fi liber decât având încredere în îngerul tău, oare chiar crezi că cele mai sincere dorințe ale tale îi sunt indiferente, că nu luptă alături de tine mereu și mereu? Și dacă drumul îți pare sinuos, doar îngerul îți știe cotiturile și destinația, tot ce trebuie este să pășești drept și liber, dacă tot nu poți sau nu îndrăznești a crede – așa ca, bună dimineața, omule, hai să nu ne mai certăm cu noi înșine în primul moment de trezire, trezirea cealaltă îmi doresc să fie primul lucru ce vine în mine după trecerea nopții... și da, trebuie să recunosc, o mână gentilă ce-și are degetele în mișcări gingașe, undeva aproape, atât de aproape, defapt, chiar cum ai întinde propria mână... așa, e bine să-ți re-cunoști un vis frumos, sus și tare, dar drept și nepervertit de nimic în lume, fiindcă doar cu acest vis pe frunte poți să fii autentic. Deci luptă, luptă de la prima oră sau cheamă liniștea de poți, să te înconjoare.

În fiecare zi am toată dragostea aceasta de dăruit, nu trece zi preaplină, unde sunteți, unde ești? Am o bătrână bunică de aur, o tânără bunică tot copilă, uneori absurdă, nu aude bine și dă câteodată în mintea copiilor fiindcă a fost de destule ori serioasă în viață. Mi-a spus odată: păi nu ai decât să faci așa – să te gândești la ea într-atât, încât aceasta, de oriunde ar fi, va veni și va spune: m-am plictisit de cât te-ai tot gândit la mine așa că, iată, am venit!

[...]

Nu-i corect. Da, nu-i corect, nu mai plânge, nu plânge, e așa cum trebuie. Vezi tu, acum sunt sigur de îngerul meu, că există. Nu-i un înger precum îi găsești descriși în cărțile sacre, mai degrabă o forță nelămurită, chintesența celei mai înalte conștiințe din mine pe care o cunosc, acea perfecțiune din adânc care-mi vorbește tot timpul, știe toate greșelile și vrea să le îndrepte. Îngerul e intuiția mea fără de greș, este sentimentul naiv de copil că totul va fi bine până dimineața, el, cum vă spuneam și-n alte rânduri, nu m-a lăsat nicicând să cad când eu vroiam să mă arunc sau să mă spurc în vreun fel cu totul, el e prietenul meu ce întotdeauna mă iartă, îmi dau seama acum că m-a umplut de noroc și bine-cuvântare deși cea mai arzătoare dorință nu mi-a împlinit-o. Nu, eu nu știu drumul pe care mă poartă dar încep să-mi dau seama de cât de sinuos este și îmi doresc să am încredere în călăuză.

Îngerul meu este nemilos în potrivire, el ține departe de mine dorința ce-odată împlinită m-ar umple de fericire, căci el vrea să fiu fericit fără de motiv. Orice ar zice lumea, orice aș face în viață, cât de puțin aș reuși în planuri, bătrân și singur sau cu copiii umplându-mi ultimele zile, indiferent de toate, în pofida lor sau alături de acestea, el mă vrea liber și nelegat de nimic, iar fericirea, mai bine spus împlinirea, să fie-o curgere de oriunde. Cât de înalt îmi dorește îngerul să simt, cum de nu vede că-i păcat că nu mă pot ridica înspre asemenea nobile înălțimi, doar pururea a tinde. Nu vede oare cum mă întorc iar și iar la aceleași pendulări inerente, la răul cuibărit în mine (oare în cine nu-i deloc?) ce defapt nu-i decât slăbiciunea și neputința de a mă ridica până unde mă visează el. Știu însă că va veni în fiece rând să mă ridice, să mă facă treaz cu mintea fără negură, să-mi dea povață să las afectele-mi negative și egoismul nesfârșit de care dau dovadă. Defapt, el a fost dintotdeauna cu mine, de când nici nu-mi aduc aminte. Copil fiind, era lipit de mine, mai apoi tot acolo va fi fost, și eram amândoi o unică voce, separați însă de furie și teamă și neacceptare; apoi a luat perceptele sale indestructibile, când coruperea mea a început să se arate tot mai mult, nefăcând eu față muzicii lumii în mod drept și demn cum ar fi vrut să mă vegheze. Iar acum, acum este aici, cu o mână pe vechea mea piele, cu ochii lumină in-finită, un centru nedefinit în mine dar sigur acolo, punând umărul la efortul și la lupta la care m-am decis sa nu renunț vreodată. Îngere, noi vom fi împreună iar, voi câștiga lupta și de-i ultimul lucru pe care îl facem; înțeleg acum că războiul meu chinuitor nu-i nici cu mine și nici cu tine, înțeleg că e doar neputința mea de a fi eu însumi până la capat. Nu, îngerul meu nu-mi dorește cu orice preț fericirea. El vrea să fiu cel mai bun și drept dintre oameni (nu se întâmplă si la ceilalți oare la fel?). Da, cel mai bun și mai drept, atâta cât pot fi cu toate capacitățile și dorurile mele, ne-umbrit de nimic, ne-agățat de dorință, să nu fiu al lumii acesteia ci un fiu al celui din lăuntru, astfel trăind, astfel privind în ochi oamenii.

În sfarșit, încep să-mi pierd mințile, ce bine, e perfect ! Niciodată n-am mai fost în mod conștient atât de aproape de Înger (mintea asta a generat tot conflictul posibil până acum; sunt cel mai nebun om pe care îl cunosc personal și mă bucur de asta!). Ați putea spune atunci că ar trebui să îmi fie bine și frumos, să nu mă părăsească decât arar sufletul. Dar după ce vi-se-vor sfârși cuvintele acestea din fața ochilor și fiecare va rămâne cu sine, numai eu știu ce îmi va fi în suflet. Doar eu voi ști acea tristețe și noaptea așteptând. Ar fi fost prea bine să-mi-se-ntâmple dorința, nu, Îngere? O, fericire, bucurie, tihnă, liniște și senin de care așa să n-am parte! Nu știu unde ești (tu, nu Îngerul!) dar aș vrea să trăiesc ziua în care să văd că lupți și tu pentru mine. Eu am luptat să te caut de cand n-am mai fost copil. Se pare că nici cu un înger alături și tot nu te gasesc. Atât m-ai chinuit prin asta, Îngere (iar tu știi totul, totul), încât nici lângă tine nu mai cred în acest miracol. Am plâns. Apoi, cândva, va fi venit și somnul.

Ce vrei de la mine? Ce vrei de la mine...? Nu pot să fac lucrul acesta, nu pot fi liber fără de ea. Știi că acela sunt eu, omul pe dinăuntru și că nu pot schimba asta, de ce mai stărui? ...și... știi ce? nu pot și nici nu vreau să fiu liber altfel, fără de ea. Până la urmă, ce valoare ar putea să aibă libertatea aceea daca nu aș putea să-mi împart viața?

[...]

Iată-mă iarăși aici, invizibilul meu prieten, am venit la tine neavând unde găsi refugiul, știi că as vrea doar să deschid o ușă și să stăm față în față (vorbele sunt demult transfigurate), eu și cineva, acesta e adevărul meu întreg și concentrat, lipsit de ornamente, adevărul acela pentru care se plânge cu bucurie și se dansează în ochiul tristeții. Și care e acesta? Că nu îl pot spune nimănui, că nu-i om, oricâtă compasiune mi-ar arăta, de oricâți ani mi-ar cunoaște mintea și obiceiurile, nu cunosc om care să-mi răspundă la necuvinte, lângă care să stau acum, inima cu porțile total deschise, în totală și adevărată tăcere, fără să plângem ori să râdem – încă – însă cu sclipirea din ochi făcând piruete ca cea mai rapidă dintre stele, nu, nu-i nimeni care să mă știe și primească așa, pe mine și pe sine laolaltă, la ora asta din nou târzie și absurdă, în afară de străvechiul mine însumi, de aceea știu să vin aici la rândurile acestea, de aceea nici o voce din vreun telefon, nici o pereche de ochi de pe acest pământ, acum, acum în clipa aceasta a vieții pe care toți spuneți s-o trăiesc și iubesc complet și în care mă sfătuiți să cred până la capăt, momentul acesta magic mai presus de orice muzică închipuită de om, de aceea nimic din acestea nu șterge invizibilul, dragul, singurul, adâncul, mereu aproapele meu prieten, adevărul meu: sunt plin de ochi, de o iubire mistuitoare. Și vreau să o dau mai departe. O dau găsind-o. Și o găsesc mereu acolo unde o dăruiesc. Iată-mă.

În străfundul cel mai adânc al sufletului meu, acolo, cel mai departe, unde doar eu pătrund uneori, nu pot ține vreun jurământ, nu am credință adevărată și nu pot iubi cu adevărat ( da, depinde mult acum cât absolut punem în acest “cu adevărat“). La fel de adevărat este că în acel străfund plin de toate, gol de lucruri, dorința mea reală, arzătoare și autentică e precis cea de a ține toate jurămintele, a fi demn de credința adevărată, a iubi fără de oprire. Credeam că doar moartea îmi mărginește continuu ființa. Iată că și eu îmi fac același lucru. Să mergi niciunde, fiind pe cale, ar putea fi cel mai indicat lucru acum. Într-un final de sinceritate, omul căruia vreau să-i câștig admirația, omul de care vreau să fiu demn de a vorbi, nu e altcineva decât eu. Iar de fiecare dată când mă citiți prin venirea mea aici, nu fac aceasta decât ca să mă centrez și să încerc, cu o altă învârtire a roții, să mă re-câștig, să mă re-cunosc, să mă re-fac, și astfel, cândva, să mă re-întregesc. Acesta e singurul final posibil al jurnalului de față, un soi de pace… iar când veți ajunge la ultimul rând și veți rosti în gând acea ultimă literă, să știți atunci că tot ce urmează e tăcerea minunată și de negândit. Și că tot ce este nescris în jurnal, de vreți să aflați va trebui să mă găsiți în lumea largă, pentru a lua direct din ochi. Când voi fi împlinit, nu voi mai scrie aici niciodată. Aici e ciorna lucrării finale, aici e vindecarea și nu cel vindecat. Pe acela nu îl veți întâlni nicicând într-un spațiu așa de îngust precum acesta, dar vă chem, odată ce se termină, să îl căutați. Voi fi tot timpul acolo, de cineva din voi vrea să vină.

Cine stăpânește mările și soarele și dă banilor-hârtie acum și aici putere peste suflete? Oare s-au născut oameni cu drepturi peste orice ființă vie a acestei planete sau știm prea bine cu toții cum că acest palid punct albastru, văzut astfel din adâncimile cosmosului, nu ne-a aparținut niciodată ca materie ci a putut fi al nostru doar în inimă. Însă inimile pot sărăci fără împărtășirea bogățiilor adevărate. Precum alții, mă agăț de lucruri și de mrejele iluzorii ale unui ‚vreau să ajung să’ , în timp ce moartea îmi privește întelegător de pe umărul stâng, iată, vă voi povesti și de acele momente de frică animalic-omenească, un cutremur sublim, în fața neantului, în fața ne-aparținerii totale, fracțiunea de secundă de realizare a propriei obliterări și ștergeri din istoria universului (corpul descarcă instantaneu adrenalină și orice gând înalt dispare), clipa lipsită acum de iluzie și realizarea completă a propriei tale dispariții (tu, gâză mică, de ce nu ai fi egoistă în frica și revolta ta?); tragicul însă vine din unghiul în care această anihilare totală (ce poate, paradoxal, chiar a avut loc deja) ce aduce cu sine disperarea și șterge momentan din lume frumosul, eradicarea indubitabilă, ireversibilă, este regăsită în toate ființele din juru-ți și nu lasă speranța să respire, ea conține într-însa toate morțile sufletelor dragi pe care le cunosc, îmi spune că va veni și ziua (sigur are să vină) în care mama (precum toate mamele din lume, dintotdeauna) are să închidă acei ochi ai ei, definitiv, și astfel ajung să vă întreb, extrapolând la omenirea privită în râul temporal, unde se duce oare toată iubirea lumii, spre unde curg râurile de dragoste a miliarde de ființe în mii și mii de ani și dacă nu există un ocean infinit care să le aștepte și să le primească într-un acasă al călătoriei fără de sfârșit? Și poate ca aici în întrebarea aceasta a fost dintotdeauna zbaterea fără de aripi a sufletului.

Soarele și luna, mările și pădurile, toate darurile planetei, toată înțelepciunea acestor ființe ciudate cu două picioare, cinci degete, civilizație avansată, tehnologie ce ajunge pe sub ape si peste nori, tabloul cu cel mai minunat galben, culoare ce aduce aminte de soarele oglindit în râul curgător, propria ta viață acum acum citind aici, copilul tău ce-l crezi cel mai prețios din propria existență, sunt sfătuit să le privesc cumva de pe celălalt mal, cu înțelepciune și cu o măsură suficientă de detașare, să-mi drămuiesc timpul rămas, cu grijă și calm.

Vă scriu din afara sistemului ce ține atâta lume în prizonieratul grijii de mâine, în care procurarea hranei și adăpostului cere la fel de mult timp precum pe vremea în care uneletele ne erau rudimentare și care aduce cu sine parcă mai multă amărăciune, scindare și apăsare, fiindcă dă naștere la o societate vastă dar nu adâncă, în care micimea, izolarea, excluderea și neadaptarea se resimt mai mult decât în comunitățile altor vremuri, când căldura focului te strângea laolaltă, chiar și din nevoie. Și spun asta astăzi, în era considerată a comunicării si a libertății informației... doar că noi suntem mai mult decat informație structurată iar transmisia luminii se realizează tot vibrație lângă vibrație, ochi în ochi, ființă față de ființă. Vă scriu cumva liber de grija hranei și a adăpostului, dar nu liber și de responsabilitatea de a privi în jur, cât e posibil de curat, și de a nu tăcea. Îmi asum faptul cum că privilegiul meu, rar întâlnit, îmi pune cuvintele în primejdia de a suna ipocrite, însă poate pe drept se spune că cel care poate privi mai mult stelele, bucurându-se cu adevărat și îndelung de lumina lor, poate și cuvântă mai ales despre ele de sub cerul liber, în aerul proaspăt, clar, înspre cei care încă își zdrobesc cugetul în mină. Nu e vina nimănui, nici măcar circumstanțele nu pot fi invocate, vă nașteți și astfel, într-un fel sau altul, intrați în ritmul lumii făurite de om, numită aici societate, în cercurile ei care împart inevitabil oamenii, intrați cu greșelile și lipsa de experiență inerentă oricărui început, plonjați în râu cu capul înainte dar cu frâna timpului pe umar (e drept, invizibilă la începuturi), această apăsare fatidică, blestemul existențial și atot-fermecător al marii treceri, pe care unii dintre noi îl transfigurează religios sau îl transformă în contemplativă înțelepciune odată cu bătrânețea. Nimeni însă nu vă poate ține mâna pe frunte, să vă transfere senzația viețuirii efective a zecilor de ani, și astfel vă avântați, tineri, preaplini, cu viața entuziastă și nemuritoare pulsând în voi pe ritmul istoriei personale a fiecăruia. Dacă ați întreba în jur, vi se va spune că anii trec tot mai repede, progresiv sau chiar exponențial, parcă aproape toți deodată, am treizeci, clipesc de două ori și sunt la șaizeci, în funcție de mintea fiecăruia (vrăjitorii pot număra timpul în ore, ore nenumărate, trăite fiecare în parte cu senzația nemuririi, astfel prelungindu-și firul vieții), de mobilitatea și dispoziția pentru ceea ce e nou, de educația și de sensibilitatea percepției, însă ne-întoarcerea în nemurire este distinct de dureros de clară.

Unii își duc propria viață cu tragere de inimă și dăruiesc în fața greutăților, fiind pe un drum pe care ei înșiși l-au ales, deși sigur au și ei compromisuri și regrete incluse în povestea lor secretă și nespusă. Însă ferice de ei, că au reușit să își impună dorința devenirii și voința sufletului într-o societate ce pare de multe ori să nu te pregătească a fi decât proverbiala cărămidă din zid, alături de cei mulți, să îți trăiești viața neștiind prea bine cine ești sau ce îți visezi în scurta ta respirație printre noi toți – oameni, animale, plante, apă, cer, univers insondabil; sau, adevărata tragedie, chiar și știind aceste lucruri și luptând pentru acea bucată de pâine, sacrificându-te odată cu alte mii de generații din istoria omenirii, o pietricică peste care au trecut anii pentru ca copiii tăi să meargă mai departe, eon după eon.

Țineți minte însă, întrebam care (și dacă) este oceanul infinit care vă așteaptă în relația voastră personală cu moartea (misterul insondabil la care avem cu toții acces doar la sfarșitul zilelor personale), încercați a-l vedea și simți undeva la periferia simțurilor voastre concrete, unde intuiția încetează iar rațiunea capitulează și veți vedea cum construcțiile omenești se prăbușesc odată cu egoismul ce le-a clădit. Aș accepta societatea-normă de astăzi dacă aș vedea oamenii uniți întru ceva sublim într-un mod evident, uniți fără echivoc (așa cum sunt, ne-rațional, comunitățile altor specii de pe planetă) și fără înrobire de oameni; în orice țară din lume găsesc atomizarea credinței, lumea plânge și cere lipsa de țări, granițe, limite (un guvern mondial nu presupune neapărat tirania). Dacă vrei să vezi prin ce sunt oamenii uniți, chiar și acum când aparent atâtea îi despart deși în profunzime depărtările se re-strâng, dați-le atunci tuturor, hrană pe săturate, garantată până la final de viață, adăpost față de frig și ploaie, cădit să țină trei generații (neschimbatele nevoi de bază) și observați cum visele și caracterele lor încep să iasă la iveală, lăstari lăsați liberi și necosmetizați. În lipsa acestor griji primare, a căror nevoie de suplinire e oarecum impusă de evoluție, sacrificiul individului pe altar ca titlu de glorie, fapt pe care societatea îl dă uneori cu mândrie drept exemplu tinerilor vlăstari ce își găsesc drum, șovăitori sub soare, viața robită de pasiune, văduvită de bucuria descoperirii și a creșterii personale, lipsită crunt de timpul necesar sufletului bucuros de natură (universul a lucrat miliarde de ani pentru ca tu să te bucuri de apusul de soare, niciodată același), omul adormit în cuget și imaginație, omul asuprit și momit totodată de bucata de pâine, rotit odată cu banii din mână în mână, obosit de cerințele semenilor săi, ce credeți că ar face atunci?

Pentru o secundă, utopia (posibilă însă) unei planete în care miliarde de ființe nu își petrec covârșitoarea majoritate a timpului vieții luptând pentru subzistență (da, acum nu plivesc ci lucreaza prin mașini) ar putea să ia ființă în mintea și inima ta (văd aievea un popor de suflete), oprește-te un moment și reconsideră cu totală franchețe - răspunsul tău imediat ar fi cum că acest vis ar provoca haosul nu armonia, însă dacă aceste miliarde de ființe ar putea fi acordate în nenumărate corzi ale unei mărețe lire, răsunând într-un cântec de unitate, si asta aici, pe pământ, nu în vreun paradis promis? – ești visătorul idealist, îmi spun, dar de ce nu mergem conștient, pas după pas, înspre astfel de deziderate? Dacă milioane de oameni ar ieși mâine în stradă și s-ar aduna în mulțimi de ochi care nu cer nimic făcut din materie și nu cer nici drepturile unei categorii sau rase, dacă milioane de perechi de suflete s-ar întruni undeva în aerul liber nu pentru distracție sau adunați la vreo ceremonie oficială (religioasă, politică), ci doar întru a se privi liber, în tăcere ori șoaptă, și a se observa cu mintea clară și gândul simplu, pentru a-și așeza unul altuia mâna pe inimă, metaforic sau în fapt, simțind și înțelegând un astfel de moment în unicitatea și toată plinătatea lui, atunci ar schimba, cred, lanțul cultural și genetic al acestei specii, ar fi înregistrată clipa aceasta în copiii copiilor lor și în biblioteca fiecărei națiuni – atunci toate națiunile una. Cum să nu dorești ca întreaga planetă să fie templul tău sacru unde oricine are liberă trecere oriunde, în care ochii sunt adevăratul pașaport al omului din fața ta și nimic altceva din bagajul nașterii sale?

Însă acum este un vis prea mare, cel în care oamenii au conștiința de a se privi fără văluri și prejudecăți, ei vor găsi întotdeauna contra-argumente de ce acest lucru nu poate deveni nicicând posibil. Cel mai mare artist din lume nu va putea trans-figura în vreun mediu, o pasăre vie ori marea alburie spre apus, și totuși unii încă prețuiesc un tablou în lingouri nenumărate de aur și o frunză de toamnă trece pe sub picior ieftină, călcată și banală, deloc o minune. Cele mai mari bogății și onoruri, o carieră îndelungă, strălucitoare, copiii tăi ajunși regi și președinți, toate vă pot dărui aceeași bucurie precum o viață modestă dar iluminată, plină de lucrurile simple și neprețuite de care se poate bucura o ființă umană aflată la orice nivel ierarhic, convențional, presetat de lumea din jur, dar tocmai aceste lucruri, aflate cumva la dispoziția tuturor celor liberi (înlănțuirea vine cu timpul) sunt printre primele care se pierd în goana avară a timpului ce răvășește viața ta. Îți repeți că timpul nu există dar ești tot mai văduvit de el, înțelege că nu ai nimic de făcut pe planeta aceasta decât a fi martor, nu ești obligat la nimic în conștiință, vine odată cu condiția de om (ți se dau libertatea sufletului și insondabila moarte deopotrivă) și la orice te-ar forța lumea din jur, fizic, psihologic – să muncești rob, să minți, să te conformezi până la identificare și pierdere, să te educi în vreun fel sau altul și să îți restrictionezi exprimarea sentimentelor sau să o ajustezi atent la norme, să mănânci ce vor ei și să aderi la ce cultură promovează ei, să crezi în ce ți se spune așa cum ți se spune și nu altfel, la toate poți spune da ori nu, libertatea e luată, sau dată, doar de moarte, și tu le-o dai lor atât de ușor, prin timpul tău închinat deșertăciunilor, pradă la nebuni.

Eu am însă credință în sămânța plantată adânc în om, adânc în animalul absurd trezit singur pe o planetă ciudată cu miriade de specii în jur, singular în faptul că deși se aseamănă și se regăsește în fiecare câte puțin, undeva se află partea aceea adâncă ce lipsește din tot ce-i în jur, parcă nu-i niciunde în universul observabil și nu va fi găsită nicicând, nicicând. Cred că acel mister niciodată nu va muri, din el se nasc toate poveștile noastre.